Mic tratat despre inadaptabilitate pentru începători I

Acest tratat despre inadaptabilitate se adresează celor cinstiţi care au eşuat şi nu înţeleg de ce. Celor care cred în modele demodate şi care insistă să creadă într-o lume ghidată de valori non-financiare, intangibile. Celor care cred în poveşti cu zîne şi cu feţi frumoşi care în finalul poveştii înving balaurul cu zece sau şapte capete. Celor care cred că adevărul este prioritar în faţa minciunii. Celor care cred că realitatea nu se întîmplă la televizor, ci se face la televizor. Celor care cred că ploaia este frumoasă. În general, celor care cred.

Scopul este unul hedonic, de a-i face pe inadaptabilii de astăzi să se simtă mai bine acceptîndu-şi inadaptabilitatea. Eu am ales libertatea de a fi inadaptabilă, aşa cum am ales libertatea de a nu munci sau libertatea de a scrie cu î din i. Şi pentru că în drumul meu spre "succes" pe calea anevoioasă a libertăţii şi intoleranţei m-am rătăcit adesea, am considerat util a lăsa marcaje pentru cei care vin în urmă. Îmi place să numesc acest demers curajul de a fi inadaptabil, ceea ce nu e altceva decît curajul de a fi tu însuţi într-o lume care a uitat să fie. Just be (you)!

Inteligenţa ca adaptabilitate

Inteligenţa, fie ea logico-matematică, socială sau practică este definită ţinînd cont de gradul de adaptabilitate la mediu/context, de capacitatea de a răspunde adecvat stimulilor. În lumea animală „neinteligentă” adaptabilitatea înseamnă supravieţuire, căci cine nu se adaptează este sortit morţii premature. În lumea umană, neadaptarea este una dintre cauzele eşecului. A nu face cum face toată lumea îl face pe cel care nu se conformează să devină luzăr, sărac, ineficient.

Dar dacă, pentru a te adapta, trebuie să fii mai prost decît eşti, care este soluţia cîştigătoare? Ce faci dacă iteligenţa, dincolo de o simplă definiţie, este apreciată de ceilalţi ca măsură a adaptabilităţii la prostie sau cel puţin a toleranţei la prostie? În lumea condusă de proşti aceştia devin modele de succes, sunt invidiaţi, au bani, maşini, amante, au poziţii sigure pe înalte trepte ale ierarhiei sociale, prostia devine o virtute, iar adaptabilitatea este definită ca inteligenţa de a fi prost. Mai bine prost şi bogat, decît deştept şi sărac. Nu contează ce ştii, nu contează ce gîndeşti ci ceea ce faci sau, mai rău, ceea ce spui că faci, că ai făcut sau că vei face. Pentru a „ajunge ceva în viaţă” este vital să devii prost. Just do (it)! Şi dacă nu poţi să devii prost, măcar să te porţi cameleonic, să mimezi prostia celor care sunt mai aproape de tine. Spune-mi pe cine respecţi şi îţi voi spune cît de inteligent ai devenit.

Prostul inteligent

În autobuz sau tramvai am ocazia să aud zilnic vorbindu-se despre prostia aleşilor, alegătorilor, colegilor, rudelor, femeilor, poliţiştilor. Vorbindu-se prost despre prostie. Primesc zilnic în generoasa mea cutie poştală electronică bancuri, imagini, filme şi citate care subliniază comic prostia, dar expeditorii mei sunt majoritatea asemenea personajelor din aceste mesaje. „Rîde ciob de oală spartă”, spunea străbunicul meu. Prostul rîzînd de prost(ie), fără autoironie, ci complexat de superioritate. Disonant, oarecum asemănător cu cel care înjură, jigneşte, bîrfeşte, vede o biserică, îşi face cruce amplu cu mîna sau mai discret cu limba, trece de biserică şi o ia de la capăt cu înjurăturile, pînă la următoarea biserică.