vineri, 21 iulie 2017

Lupta cu cancerul | Gânduri de seară | fila 3


Desprindere, fier, Traian Marcu, 2015

În urmă cu două luni am aflat că soțul meu are adenocarcinom de prostată într-un stadiu avansat, cu risc înalt de metastazare. Așa cum spuneam în postările anterioare, această veste a fost foarte greu de „digerat” și de acceptat. După etapa de șoc, am încercat să mă regândesc în raport cu mine însămi și cu ceilalți. În fiecare zi de atunci primesc câte o lecție. Deși am fost deschisă și mi-a plăcut mereu să învăț, aceste ultime lecții le-am primit inițial cu forța, fără să mi le doresc. Acum le primesc cu bucurie și recunoștință.

În ultimele două luni am (re)trăit experiențe angoasante în sistemul public de sănătate din România. Credeam că am scăpat de astfel de experiențe, cu mult timp în urmă când, medic fiind, mi-am dat demisia. N-a fost să fie. M-am (re)întâlnit cu un sistem sanitar la fel de corupt, la fel de anchilozat, la fel de indiferent și la fel de criminal. Am avut ocazia în ultimele două luni să simt din nou ce înseamnă incompetența, indiferența, iresponsabilitatea, insalubritatea ... .  Sunt puțini medici corecți care mai lucrează în sistemul public de sănătate. Mult prea puțini. Atât de puțini încât probabilitatea de a-i găsi este mică, din ce în ce mai mică. Știm cu toții asta, dar ne doare mai tare atunci când suntem direct implicați. Am luat atunci decizia că în loc de a risca într-un joc cu multe necunoscute pe terenul unui sistem sanitar nesănătos să aleg o variantă cu mai multe șanse pentru viață. Inițial operația trebuia să fie una simplă, destul de ieftină în sistemul de sănătate privat (poate la fel de ieftină precum „donația” unui pacient către medic etc,). Din păcate, soluția cu cele mai multe beneficii pentru soțul meu este chirurgia robotică sau o operație deschisă nu tocmai scurtă și ușoară, efectuată în sistem privat. Ambele operații costă și unii ar putea considera că beneficiile „nesemnificative” aduse de chirurgia robotică sunt un lux sau că o operație deschisă în sistem privat este mai costisitoare decât una într-un spital public, dar atunci când e vorba de riscuri legate de speranța de viață sau de riscurile postoperatorii e greu să gândești astfel. Cel puțin în nume propriu.

În ultimele două luni imensa disperare a fost compensată de plăcuta emoție a întâlnirii, virtuale sau nu, cu voi. Cu cei care m-ați înțeles și m-ați ajutat fiecare așa cum ați putut: cu gânduri bune, cu rugăciuni, cu alinare în momentele de deznădejde, cu ascultare, cu bani. Am primit cu aceeași bucurie 50 de lei sau 6200 lei. Am înțeles că în spatele fiecărui gest există o imensă nevoie de bine, un gest de solidaritate.

Chiar dacă în fiecare zi a ultimelor două luni m-ați făcut să plâng, fără să pot a-mi da seama dacă plâng de fericire, de durere sau pentru un motiv inexplicabil în cuvinte, vă mulțumesc.

Nu am strâns încă banii necesari pentru operația soțului meu, dar sunt sigură că voi reuși în cele din urmă. Și sunt convinsă că operația nu va fi în zadar.

Sprijinul vostru înseamnă să pot face ce e mai bun și mai bine pentru soțul meu, dar înseamnă de asemenea multă iubire și iertare. Nu știu ce înseamnă un salariu de mii de euro pe lună, dar știu ce înseamnă solidaritatea voastră pentru mine acum și m-am obligat să vă spun și vouă !

miercuri, 12 iulie 2017

Ce am învățat de la cancer - fila 2


un apus ca toate celelalte - © Dana Popescu 

Orice luptă e mai ușoară alături de prieteni. Știam asta teoretic, dar până acum nu am solicitat sprijin în depășirea obstacolelor pe care le-am întâlnit. Nu mi-am împărtășit nici succesele, dar nici durerile. Nici reclamă, nici solicitări de compasiune. Am luptat singură, am pierdut sau am învins și m-am bucurat de propriile-mi victorii, mai mari sau mai mici, tot în singurătate. De data asta, deși cu un orgoliu fără măsură credeam că pot orice, nu am reușit să mă alin singură. La început mi-a fost greu, mi-a fost rușine, mi-a fost chiar teamă să spun celorlați că trec printr-o perioadă dificilă. Am considerat că e nedemn să te plângi, că fiecare își duce grijile și durerile pe cont propriu, că o pasare nu zboară mai bine cu patru aripi, că oamenii nu sunt interesați decât accidental de nevoile celuilalt, că trec grăbiți mai departe, că prietenie adevărată nu (mai) există. Desigur că aceste gânduri m-au făcut să nu reacționez nici eu la grijile celuilalt, să mă fac că nu știu, că nu aud, că nu văd. Nu cred că am făcut rău cuiva în mod direct, dar am făcut rău adesea prin nefacere. Prin faptul că nu am fost atât de alături de voi pe cât aș fi putut să fiu. Nu spun că nu v-am ascultat adesea, că nu am fost empatică, că nu am încercat să vă ajut cu sfaturi, cu gânduri bune, cu bani sau cu ceea ce mi-ați cerut. Dar nu am fost proactivă, ci am răspuns doar, mai mult sau mai puțin grăbit, solicitărilor.

Cancerul soțului meu a venit la pachet cu o lecție. Am aflat acum că oameni care îmi sunt apropiați suferă mai mult decât știam eu, că dincolo de fericirea de pe facebook (excursii, răsărituri, premii, nașteri, căsătorii) există și durere, boală și moarte. Există o suferință care rămâne adesea privată, neîmpărtășită. Poate din aceleași motive pe care le-am pomenit mai sus. Nu am știut că și voi ați avut momentele voastre de cădere, pentru că pe mulți dintre voi nu v-am întrebat poate niciodată „ce mai faci?”.

Cancerul soțului meu mi-a arătat cât de buni sunteți și cât de disprețuitoare am fost. Recunosc că nu mă așteptam și nu consideram că merit atâta atenție și grijă. Mai ales din partea celor cu care nu am mai vorbit de multă vreme. Este o lecție pe care am primit-o acum, târziu, la jumătatea drumului. Am avut minunata oportunitate de a afla că am mai mulți prieteni decât credeam. Și da, am înțeles că „prietenul la nevoie se cunoaște”. Vă mulțumesc nesfârșit pentru tot, dar mai ales pentru această ultimă lecție.



marți, 11 iulie 2017

Ce înseamnă „lupta” cu cancerul - fila 1

o fotografie de acum doi ani cu dragul meu 

Când primești vestea că un om drag ție are cancer ceva se prăbușește. Cerul se întunecă și ceața coboară peste gândurile tale. Brusc, te regândești. Începi să cauți alte întrebări, alte răspunsuri. Totul devine confuz, nesigur. Atât de confuz, încât nu mai zărești drumurile și posibilitățile. Ceea ce numești „viață” sau „moarte” capătă alt sens. Intri într-un nou joc, cel al minunilor, al speranței, al neîncrederii, al luptei fără sfârșit cu incurabilul. Cauți când și cu ce ai greșit și îți descoperi vini la care nu ai meditat până atunci. Te acuzi pentru vrutele și nevrutele tale, apoi oscilezi între vină și iertare. Îți spui că trebuie să mergi mai departe. Că trebuie să mergi până la capăt. Prietenii te încurajează. Neprietenii se bucură. Majoritatea îți transmit gândurile lor de încurajare, dar simți că acestea nu sunt autentice, că vor să scape de a duce durerea ta și că în cel mai scurt timp te vor evita politicos. O persoană care suferă devine încadrabilă în ceea ce psihologii numesc fără ezitare „persoană toxică”. Devii obositor. Ai șansa să fii un exemplu bun, „motivațional” dacă glumești și te declari fericit în lupta pe care tocmai ai început-o.

În primele zile de la aflarea veștii am crezut că visez. Îmi era greu să accept. Apoi, cancerul s-a insinuat în visele mele și a nu-l accepta a devenit imposibil. A devenit prezent și în starea de veghe și în cea de somn. Am încercat să mă rog și m-a podidit plânsul, realizând că nu mă rugasem de ceva vreme și că nu m-aș putea ierta să fac o rugăciune doar din interes. Până când voi reuși să mă rog singură, i-am rugat pe cei apropiați să se roage pentru noi. Știu că primul pas spre vindecare este iertarea. Încă nu am reușit să-l fac. E ușor să distribui în grabă un citat despre iertare pe rețelele de socializare, dar e mai greu s-o și faci autentic și deplin.

După ce am luat contact cu sistemul medical din România (pe care, medic fiind, l-am părăsit înfrântă și dezamăgită în urmă cu vreo 15 ani), m-am trezit de-a binelea. Am realizat că lupta cu cancerul este și una cu birocrația, cu indiferența, cu lipsa responsabilității, cu disprețul. Am realizat că în lupta cu cancerul ai nevoie nu doar de voință, ci și de resurse financiare. Că povestea cu „lipsa de valoare a banilor” e stupidă. Banii au valoare și încă una imensă. Cu ei îți poți cumpăra câțiva ani de viață. Ceva din sistemul meu de valori a început să se clatine. Acum sunt într-o poziție oarecum faustiană. Nu am cedat definitiv, dar mă întreb până unde aș putea merge pentru a câștiga câțiva ani pe care să-i dăruiesc celui drag mie. Mă interoghez cu privire la limita până la care aș merge, înainte de a spune „nu”. Sau dacă aș mai avea puterea să spun „nu”.

Sunt la începutul unui drum anevoios, dar care - paradoxal - îmi doresc să fie cât mai lung. Acum sunt în etapa căutărilor. Nu am decât întrebări. Simt nevoia să scriu, deși până în urmă cu ceva vreme, cea mai mare încântare pentru mine era să fotografiez. Am crezut că fotografia te poate învăța ceva despre viață, dar acum constat că nu m-a învățat nimic despre moarte. Dar cine știe? Poate înveți despre moarte trăind ? Astăzi aceste vorbe sunt doar un joc de cuvinte. Mâine s-ar putea să capete alt sens.

Așadar, simțind nevoia de a scrie, voi scrie. Despre trăirile mele și ale celui drag mie, despre speranță, despre iubire, despre credință dar și despre disperare, obstacole, insomnii. Pe lângă faptul că actul de a scrie este unul terapeutic pentru mine, am convingerea că el poate fi util și celor care trec sau vor trece prin situații asemănătoare.

joi, 26 februarie 2015

Despre nesiguranța financiară

Toată lumea înțelege că viața este scurtă și că e dureros să o irosești. Cu toate acestea, majoritatea preferă să-și petreacă ziua făcând lucruri pe care nu și le dorește, pe care nu le iubește. O cale simplă prin care poți verifica dacă aparții acestei majorități este aflarea răspunsului la întrebarea ”ai face ceea ce faci acum dacă ai avea bani?

A spune că nu poți să faci ceea ce iubești pentru că nu ai bani te menține într-un confortabil cerc vicios. Siguranța implicită traiului în zona de confort te duce cu pași mici și siguri înspre o monotonie mortală. Un loc de muncă confortabil, sigur pe termen lung te salvează de la ruina financiară, dar te sărăcește afectiv și creativ.

Another boring day / foto: me

Am trăit pentru a munci aproape 20 de ani. De fiecare dată când am simțit amenințarea morții, am schimbat locul de muncă. Dar de fiecare dată nu am ales să fac ceea ce-mi doresc, ci ceea ce trebuie. Trebuia pentru că așa se așteptau ceilalți de la mine sau trebuia pentru că aveam nevoie de bani. Nu am avut șansa să învăț fericirea de a face ceea ce iubești, nici de la părinți, nici de la profesori. Am crescut într-o perioadă în care a nu avea un loc de muncă era o infracțiune. Deși nu m-am plictisit niciodată la serviciu, am avut multe zile în care mă trezeam și-mi spuneam: ”nu am chef să merg astăzi la muncă”. O perioadă am crezut că această atitudine față de muncă se numește lene. Totuși, cu toată lenea de care eram capabilă, am observat că sunt activități pentru care eram dispusă să investesc 20 de ore pe zi. Am căutat să descopăr elementul comun care mă determina să muncesc uneori fără să sesizez oboseala și, în plus, să nu fiu remunerată pentru asta. Inițial nu am avut curajul să accept că plăcerea este cauza, iar când am acceptat acest lucru m-am acuzat că sunt o persoană hedonică.

Anii au trecut mai repede decât mă așteptam și am constatat cu uimire că am făcut mult pentru alții și puțin pentru mine. Și am decis că a venit ziua în care să spun ”stop”. Nu voi uita acea zi în care am decis să-mi asum riscul de a face ceea ce-mi doresc, să nu mai vreau să muncesc pentru că vreau să fac ceea ce-mi place. Nu spun că a fost ușor, dar este posibil. Tot ceea ce am făcut a fost să mă gândesc ce aș face dacă aș câștiga la loto 1 milion de lei. Nu i-am câștigat, dar am dobândit ceva mult mai valoros: libertatea de a face, în locul obligației de a face.

Și dacă cineva mă întreabă ce fac acum îi răspund simplu: trăiesc. Dar nu oricum.

vineri, 12 decembrie 2014

Veşnic rebelă

De când îmi amintesc despre mine sunt o rebelă. Am fost o protestatară în raport cu autoritatea părinţilor în pruncie, apoi cu cea a profesorilor la şcoală şi, în ultimă instanţă, cu cea a şefilor la serviciu. Iar de câţiva ani, de când sunt singurul meu şef, rebeliunea este doar faţă de stupiditatea autorităţii publice, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea rigidă de către aceasta a ceea ce este permis sau interzis.

Jocul meu preferat a fost (şi rămâne) unul ce se poate rezuma astfel: "prin reducere la absurd să presupunem că este aşa cum spui tu". Şi întregul meu demers cognitiv devine astfel o lungă serie de argumente pentru a ajunge la o concluzie falsă şi a dovedi astfel că şi ipoteza de la care am plecat dându-ţi dreptate este de asemenea falsă.

Dar, cu toate că îmi place mult jocul, sunt situaţii când îl refuz. Nu presupun, nici măcar prin reducere la absurd, că albul este negru sau negrul este alb, că apusul soarelui e răsărit şi invers. În aceeaşi măsură în care nu presupun că D-zeu nu există sau că adevărul poate fi şi o minciună.

Atitudinea mea rebelă este şi una nonconformistă. Adică îmi este greu să fac aşa pentru că aşa se face, pentru că aşa face "toată" lumea, să accept cu uşurinţă ceva doar pentru că trebuie. Un alt joc drag, venit ca răspuns la maternul "trebuie" este: "Şi dacă nu, ce se întâmplă ?". Adică "ce ar fi dacă nu ar trebui?"

Ei bine, astăzi, am fost acuzată de conservatorism şi am avut îndoială cu privire la nonconformismul meu. Adică am constatat că de fapt mă conformez normelor şi tradiţiilor într-o măsură atât de mare încât se poate spune despre mine că am îmbătrânit. Dacă politeţea, extazierea în faţa frumosului, modestia şi/sau bunul simţ ţin de tradiţie, da, recunosc: sunt bătrână. Aparent, căci în fapt a fi modestă într-o lume în care modestia nu mai este valorizată, a te încăpăţâna să iubeşti frumosul când grotescul se vinde mai bine, a căuta profunzimea când superficialitatea este calea rapidă spre succes, a-ţi recunoaşte ignoranţa într-o lume semidoctă este tot a fi atipic atitudinal şi comportamental.

Ca urmare, după o scurtă panică a pierderii nonconformismului, mi-am revenit şi spun în continuare despre mine că sunt o rebelă. O rebelă intolerantă, chiar dacă trăiesc într-o lume educată recent în spiritul toleranţei doar de dragul de a face lucrurile să se întâmple cât mai repede, fără poticneli în pertractări consumatoare de resurse. Eu am timp să fiu contra, chiar dacă "lumea" nu are timp de intoleranţe căci "timpul costă bani", iar lucrurile trebuie făcute nu bine, ci cât mai repede şi deciziile nu e vital să fie optime, ci doar să fie luate.

Autoportet, septembrie 2014

joi, 11 decembrie 2014

Opinii despre Phantom (a) lui Peter Lik

Aflu astăzi din The Guardian că cea mai scumpă fotografie vândută vreodată este aceasta :



Fotografia  a fost vândută cu 6,5 milioane de dolari, Peter Lik surclasându-l pe Andreas Gursky, a cărui fotografie "Rhein II" a fost vândută în anul 2011 pentru doar 4,3 milioane de dolari (sic!).

 Acestea fiind spuse, îmi permit să-mi dau şi eu părerea, că doar sunt la mine pe blog şi nu e interzis să ai opinii: fotografia este numai bună pentru a-mi împodobi monitorul, iar fantomaticul nud din raza luminoasă nu mă face să spun "wow". 

 Ce face totuşi această captură a canionului Antilopei din Arizona să fie apreciată de către un colecţionar bogat? Fantoma luminoasă din centrul fotografiei o fi autentică sau o fi prelucrată? 

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări am stăruit cu mintea şi sufletul asupra imaginii de mai sus preţ de câteva minute. Apoi am căutat pe google alte imagini cu "fantomele" luminoase din canion.  



Răspunsul pe care îl am acum este doar cu privire la necunoscutul care a achiziţionat fotografia: o persoană excentrică care nu are ce face cu banii şi s-a plictisit de investiţii imobiliare, financiare sau în metale preţioase. 

Şi da, o să continui să fotografiez şi să transmit emoţii cu speranţă că poate voi câştiga la loterie măcar jumătate din suma cu care a fost plătit Peter Lik. 

miercuri, 10 decembrie 2014

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul  simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:


Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.  

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul -  că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului. 

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.


Cum am devenit fotograf





Este o provocare să scriu despre mine ca fotograf. Este întâia dată când fac asta. Dar unei provocări se cade să îi răspunzi. Iar Sorin Piciu m-a provocat să fac acest  demers.  

 Nu stiu când am început să fotografiez. Modul în care percep eu realitatea este unul fotografic. De când mă ştiu privesc astfel lumea. Îmi mut privirea de la un cadru la altul şi mă bucur copilăreşte de fiecare imagine pe care privirea mea avidă de frumos o captează. Am ajuns să folosesc un aparat din dorinţa de a opri timpul, pentru a putea să arăt şi celorlalţi ceea ce am văzut eu undeva, cândva. Cred că e puţin egoism în această dorinţă a mea de a păstra cumva o secundă de viaţă, dar şi altruism – în egală măsură – pentru a o dărui celor care nu au avut privilegiul de a o trăi atunci şi acolo. 

 În studenţie, am fotografiat cu un Zenit. Fotografiile şi filmele nedevelopate făcute în acea perioadă s-au pierdut prin sertare. Am stricat repede aparatul şi o lungă perioadă m-am mărginit doar a privi fotografic. O clipire şi gata declanşarea!  Am adunat astfel în memorie mii de fotografii. Am încercat să pictez aceste amintiri şi nu am reuşit vreodată. Ca urmare, în anul 2011 am decis să folosesc o unealtă foto digitală. Doi ani mai târziu, în iarna lui 2013, am constatat că lumea nu încape pe un senzor atât de mic şi am început a mă folosi de DSRL-ul soţului meu.  

 Îmi place să fotografiez oraşul, cu oamenii şi poveştile lor. Îmi doresc să transmit emoţia pe care am trăit-o eu atunci când am apăsat pe declanşator. Şi am convingerea că modul cel mai potrivit pentru a transmite acea emoţie este o imagine în alb negru. 

 O parte din fotografiile mele sunt postate pe facebook ... şi le poţi vizualiza aici .

 Iată un autoportret dintr-o zi însorită de septembrie, făcut anul acesta de la fereastra locuinţei mele:

marți, 4 noiembrie 2014

Dor

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

duminică, 23 martie 2014

Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....

duminică, 9 iunie 2013

Mereu vineri

Viiiiiiiiiiiiiiiineri! Uraaaaaaaaaaaa! E vineri! Majoritatea prietenilor mei se bucură vinerea că vine libertatea sfîrşitului de săptămînă. Există chiar şi o urare: "Happy Friday!". Adică să ai o "Vinere fericită". Pentru că după cinci zile petrecute la serviciu urmează două zile de basm în care te scoli la ce oră vrei, faci ce vrei sau stai cît vrei. Două zile în care ţi se pare că ai timp pentru toate lucrurile şi iubirile pentru care n-ai avut timp în perioada dintre luni şi vineri. Două zile în care îţi propui să ai timp să te plimbi, să citeşti, să găteşti, să te joci cu juniorii, să te întîlneşti cu prietenii, să te ocupi cu altceva, să faci ce îţi place.
 

Satisfacţia este însă scurtă, căci duminică începi deja să devii angoasat de lunea ce va să vină. 

Astăzi m-am surprins fericită pentru că-mi pot permite să trăiesc fiecare zi a săptămînii ca şi cum ar fi vineri. M-am surprins fericită că duminică seara nu trăiesc angoasa sfîrşitului de "sfîrşit de săptămînă", că nu trebuie să-mi pregătesc hainele de serviciu pentru luni dimineaţă ...

Doresc tuturor prietenilor mei să dobîndească cît mai curînd această fericire. Poate astfel voi reuşi să mă întîlnesc mai des cu ei. 

Lupta cu cancerul | Gânduri de seară | fila 3

Desprindere , fier, Traian Marcu, 2015 În urmă cu două luni am aflat că soțul meu are adenocarcinom de prostată într-un stadiu avansa...