Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....