În urmă cu două luni am aflat că soțul meu are adenocarcinom de prostată într-un stadiu avansat, cu risc înalt de metastazare. Așa cum spuneam în postările anterioare, această veste a fost foarte greu de „digerat” și de acceptat. După etapa de șoc, am încercat să mă regândesc în raport cu mine însămi și cu ceilalți. În fiecare zi de atunci primesc câte o lecție. Deși am fost deschisă și mi-a plăcut mereu să învăț, aceste ultime lecții le-am primit inițial cu forța, fără să mi le doresc. Acum le primesc cu bucurie și recunoștință.
În ultimele două luni am (re)trăit experiențe angoasante în sistemul public de sănătate din România. Credeam că am scăpat de astfel de experiențe, cu mult timp în urmă când, medic fiind, mi-am dat demisia. N-a fost să fie. M-am (re)întâlnit cu un sistem sanitar la fel de corupt, la fel de anchilozat, la fel de indiferent și la fel de criminal. Am avut ocazia în ultimele două luni să simt din nou ce înseamnă incompetența, indiferența, iresponsabilitatea, insalubritatea ... . Sunt puțini medici corecți care mai lucrează în sistemul public de sănătate. Mult prea puțini. Atât de puțini încât probabilitatea de a-i găsi este mică, din ce în ce mai mică. Știm cu toții asta, dar ne doare mai tare atunci când suntem direct implicați. Am luat atunci decizia că în loc de a risca într-un joc cu multe necunoscute pe terenul unui sistem sanitar nesănătos să aleg o variantă cu mai multe șanse pentru viață. Inițial operația trebuia să fie una simplă, destul de ieftină în sistemul de sănătate privat (poate la fel de ieftină precum „donația” unui pacient către medic etc,). Din păcate, soluția cu cele mai multe beneficii pentru soțul meu este chirurgia robotică sau o operație deschisă nu tocmai scurtă și ușoară, efectuată în sistem privat. Ambele operații costă și unii ar putea considera că beneficiile „nesemnificative” aduse de chirurgia robotică sunt un lux sau că o operație deschisă în sistem privat este mai costisitoare decât una într-un spital public, dar atunci când e vorba de riscuri legate de speranța de viață sau de riscurile postoperatorii e greu să gândești astfel. Cel puțin în nume propriu.
În ultimele două luni imensa disperare a fost compensată de plăcuta emoție a întâlnirii, virtuale sau nu, cu voi. Cu cei care m-ați înțeles și m-ați ajutat fiecare așa cum ați putut: cu gânduri bune, cu rugăciuni, cu alinare în momentele de deznădejde, cu ascultare, cu bani. Am înțeles că în spatele fiecărui gest există o imensă nevoie de bine, un gest de solidaritate.
Chiar dacă în fiecare zi a ultimelor două luni m-ați făcut să plâng, fără să pot a-mi da seama dacă plâng de fericire, de durere sau pentru un motiv inexplicabil în cuvinte, vă mulțumesc.
Nu am strâns încă banii necesari pentru operația soțului meu, dar sunt sigură că voi reuși în cele din urmă. Și sunt convinsă că operația nu va fi în zadar.
Sprijinul vostru înseamnă să pot face ce e mai bun și mai bine pentru soțul meu, dar înseamnă de asemenea multă iubire și iertare. Nu știu ce înseamnă un salariu de mii de euro pe lună, dar știu ce înseamnă solidaritatea voastră pentru mine acum și m-am obligat să vă spun și vouă !
