Veşnic rebelă

De când îmi amintesc despre mine sunt o rebelă. Am fost o protestatară în raport cu autoritatea părinţilor în pruncie, apoi cu cea a profesorilor la şcoală şi, în ultimă instanţă, cu cea a şefilor la serviciu. Iar de câţiva ani, de când sunt singurul meu şef, rebeliunea este doar faţă de stupiditatea autorităţii publice, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea rigidă de către aceasta a ceea ce este permis sau interzis.

Jocul meu preferat a fost (şi rămâne) unul ce se poate rezuma astfel: "prin reducere la absurd să presupunem că este aşa cum spui tu". Şi întregul meu demers cognitiv devine astfel o lungă serie de argumente pentru a ajunge la o concluzie falsă şi a dovedi astfel că şi ipoteza de la care am plecat dându-ţi dreptate este de asemenea falsă.

Dar, cu toate că îmi place mult jocul, sunt situaţii când îl refuz. Nu presupun, nici măcar prin reducere la absurd, că albul este negru sau negrul este alb, că apusul soarelui e răsărit şi invers. În aceeaşi măsură în care nu presupun că D-zeu nu există sau că adevărul poate fi şi o minciună.

Atitudinea mea rebelă este şi una nonconformistă. Adică îmi este greu să fac aşa pentru că aşa se face, pentru că aşa face "toată" lumea, să accept cu uşurinţă ceva doar pentru că trebuie. Un alt joc drag, venit ca răspuns la maternul "trebuie" este: "Şi dacă nu, ce se întâmplă ?". Adică "ce ar fi dacă nu ar trebui?"

Ei bine, astăzi, am fost acuzată de conservatorism şi am avut îndoială cu privire la nonconformismul meu. Adică am constatat că de fapt mă conformez normelor şi tradiţiilor într-o măsură atât de mare încât se poate spune despre mine că am îmbătrânit. Dacă politeţea, extazierea în faţa frumosului, modestia şi/sau bunul simţ ţin de tradiţie, da, recunosc: sunt bătrână. Aparent, căci în fapt a fi modestă într-o lume în care modestia nu mai este valorizată, a te încăpăţâna să iubeşti frumosul când grotescul se vinde mai bine, a căuta profunzimea când superficialitatea este calea rapidă spre succes, a-ţi recunoaşte ignoranţa într-o lume semidoctă este tot a fi atipic atitudinal şi comportamental.

Ca urmare, după o scurtă panică a pierderii nonconformismului, mi-am revenit şi spun în continuare despre mine că sunt o rebelă. O rebelă intolerantă, chiar dacă trăiesc într-o lume educată recent în spiritul toleranţei doar de dragul de a face lucrurile să se întâmple cât mai repede, fără poticneli în pertractări consumatoare de resurse. Eu am timp să fiu contra, chiar dacă "lumea" nu are timp de intoleranţe căci "timpul costă bani", iar lucrurile trebuie făcute nu bine, ci cât mai repede şi deciziile nu e vital să fie optime, ci doar să fie luate.

Autoportet, septembrie 2014

Opinii despre Phantom (a) lui Peter Lik

Aflu astăzi din The Guardian că cea mai scumpă fotografie vândută vreodată este aceasta :

Fotografia  a fost vândută cu 6,5 milioane de dolari, Peter Lik surclasându-l pe Andreas Gursky, a cărui fotografie "Rhein II" a fost vândută în anul 2011 pentru doar 4,3 milioane de dolari (sic!).

 Acestea fiind spuse, îmi permit să-mi dau şi eu părerea, că doar sunt la mine pe blog şi nu e interzis să ai opinii: fotografia este numai bună pentru a-mi împodobi monitorul, iar fantomaticul nud din raza luminoasă nu mă face să spun "wow". 

 Ce face totuşi această captură a canionului Antilopei din Arizona să fie apreciată de către un colecţionar bogat? Fantoma luminoasă din centrul fotografiei o fi autentică sau o fi prelucrată? 

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări am stăruit cu mintea şi sufletul asupra imaginii de mai sus preţ de câteva minute. Apoi am căutat pe google alte imagini cu "fantomele" luminoase din canion.  

Răspunsul pe care îl am acum este doar cu privire la necunoscutul care a achiziţionat fotografia: o persoană excentrică care nu are ce face cu banii şi s-a plictisit de investiţii imobiliare, financiare sau în metale preţioase. 

Şi da, o să continui să fotografiez şi să transmit emoţii cu speranţă că poate voi câştiga la loterie măcar jumătate din suma cu care a fost plătit Peter Lik. 

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul  simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:

Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.  

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul -  că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului. 

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.

Cum am devenit fotograf

Este o provocare să scriu despre mine ca fotograf. Este întâia dată când fac asta. Dar unei provocări se cade să îi răspunzi. Iar Sorin Piciu m-a provocat să fac acest  demers.  

 Nu stiu când am început să fotografiez. Modul în care percep eu realitatea este unul fotografic. De când mă ştiu privesc astfel lumea. Îmi mut privirea de la un cadru la altul şi mă bucur copilăreşte de fiecare imagine pe care privirea mea avidă de frumos o captează. Am ajuns să folosesc un aparat din dorinţa de a opri timpul, pentru a putea să arăt şi celorlalţi ceea ce am văzut eu undeva, cândva. Cred că e puţin egoism în această dorinţă a mea de a păstra cumva o secundă de viaţă, dar şi altruism – în egală măsură – pentru a o dărui celor care nu au avut privilegiul de a o trăi atunci şi acolo. 

 În studenţie, am fotografiat cu un Zenit. Fotografiile şi filmele nedevelopate făcute în acea perioadă s-au pierdut prin sertare. Am stricat repede aparatul şi o lungă perioadă m-am mărginit doar a privi fotografic. O clipire şi gata declanşarea!  Am adunat astfel în memorie mii de fotografii. Am încercat să pictez aceste amintiri şi nu am reuşit vreodată. Ca urmare, în anul 2011 am decis să folosesc o unealtă foto digitală. Doi ani mai târziu, în iarna lui 2013, am constatat că lumea nu încape pe un senzor atât de mic şi am început a mă folosi de DSRL-ul soţului meu.  

 Îmi place să fotografiez oraşul, cu oamenii şi poveştile lor. Îmi doresc să transmit emoţia pe care am trăit-o eu atunci când am apăsat pe declanşator. Şi am convingerea că modul cel mai potrivit pentru a transmite acea emoţie este o imagine în alb negru. 

 O parte din fotografiile mele sunt postate pe facebook ... şi le poţi vizualiza aici .

 Iată un autoportret dintr-o zi însorită de septembrie, făcut anul acesta de la fereastra locuinţei mele:

Dor

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....