Ce am învățat de la cancer - fila 2

un apus ca toate celelalte - © Dana Popescu 

Orice luptă e mai ușoară alături de prieteni. Știam asta teoretic, dar până acum nu am solicitat sprijin în depășirea obstacolelor pe care le-am întâlnit. Nu mi-am împărtășit nici succesele, dar nici durerile. Nici reclamă, nici solicitări de compasiune. Am luptat singură, am pierdut sau am învins și m-am bucurat de propriile-mi victorii, mai mari sau mai mici, tot în singurătate. De data asta, deși cu un orgoliu fără măsură credeam că pot orice, nu am reușit să mă alin singură. La început mi-a fost greu, mi-a fost rușine, mi-a fost chiar teamă să spun celorlați că trec printr-o perioadă dificilă. Am considerat că e nedemn să te plângi, că fiecare își duce grijile și durerile pe cont propriu, că o pasare nu zboară mai bine cu patru aripi, că oamenii nu sunt interesați decât accidental de nevoile celuilalt, că trec grăbiți mai departe, că prietenie adevărată nu (mai) există. Desigur că aceste gânduri m-au făcut să nu reacționez nici eu la grijile celuilalt, să mă fac că nu știu, că nu aud, că nu văd. Nu cred că am făcut rău cuiva în mod direct, dar am făcut rău adesea prin nefacere. Prin faptul că nu am fost atât de alături de voi pe cât aș fi putut să fiu. Nu spun că nu v-am ascultat adesea, că nu am fost empatică, că nu am încercat să vă ajut cu sfaturi, cu gânduri bune, cu bani sau cu ceea ce mi-ați cerut. Dar nu am fost proactivă, ci am răspuns doar, mai mult sau mai puțin grăbit, solicitărilor.

Cancerul soțului meu a venit la pachet cu o lecție. Am aflat acum că oameni care îmi sunt apropiați suferă mai mult decât știam eu, că dincolo de fericirea de pe facebook (excursii, răsărituri, premii, nașteri, căsătorii) există și durere, boală și moarte. Există o suferință care rămâne adesea privată, neîmpărtășită. Poate din aceleași motive pe care le-am pomenit mai sus. Nu am știut că și voi ați avut momentele voastre de cădere, pentru că pe mulți dintre voi nu v-am întrebat poate niciodată „ce mai faci?”.

Cancerul soțului meu mi-a arătat cât de buni sunteți și cât de disprețuitoare am fost. Recunosc că nu mă așteptam și nu consideram că merit atâta atenție și grijă. Mai ales din partea celor cu care nu am mai vorbit de multă vreme. Este o lecție pe care am primit-o acum, târziu, la jumătatea drumului. Am avut minunata oportunitate de a afla că am mai mulți prieteni decât credeam. Și da, am înțeles că „prietenul la nevoie se cunoaște”. Vă mulțumesc nesfârșit pentru tot, dar mai ales pentru această ultimă lecție.