Războiul magistraţilor în numele unei justiţii independente

Mi-am dorit mereu să fiu beneficiar al unor servicii juridice profesioniste, oferite în spiritul legii şi al bunei-credinţe. Deşi au fost momente în care am fost surprinsă şi indispusă de incompetenţa unor judecători, am acceptat argumentul adus adesea că numărul dosarelor este cel care afectează temeinicia şi legalitatea sentinţelor. Dar, evenimentele întîmplate în ograda justiţiei în ultimele zile, avalanşa de argumente inconsistente juridic, reacţiile predominant emoţionale şi furia revanşardă mă determină să mă înscriu statistic alături de marea majoritate a celor care nu (mai) au încredere în justiţie. 

Pentru a explica plasarea în această poziţie de neîncredere prezint modul în care am perceput şi am înţeles războiul declanşat după alegerea "necutumiară", „nefirească şi nelalocul ei” a unui procuror în funcţia de preşedinte al CSM.

Deşi mi-ar plăcea ca acest război de castă să fie unul exclusiv doctrinar şi nu politic, nu pot a nu gîndi şi la contextul politic în care a apărut disputa. Mă rezum a aminti, fără comentarii, că, în programul de guvernare 2013-2016, una dintre măsurile în domeniul legislativ este „clarificarea statutului procurorilor şi rolul Ministerului Public raportate la dispoziţiile constituţionale” (fără a se specifica dacă e vorba de actuala Constituţie sau de cea care urmează a fi în curînd revizuită?!)

După cum se înfăţişează pînă acum, războiul nu este unul al magistraţilor, fie aceştia judecători sau  procurori, ci unul al instituţiilor. Astfel, au intrat în război şi s-au pronunţat pe rînd, prin vocea conducătorilor lor, Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor şi Ministerul Justiţiei. Plec de la premisa că aceste instituţii, două dintre ele cu un puternic caracter sindical, nu sunt aservite politicului şi, ca urmare, fac consideraţii doar cu privire la încărcătura juridică a poziţiilor acestora. 

Pentru început, cu privire la „punctul de vedere” transmis publicului de către Asociaţia Magistraţilor din România prin comunicatul de presă din data de 5 ianuarie 2013 îmi permit să opinez cu regret, dar fără teamă, că  „punctul de vedere” al Asociaţiei Magistraţilor din România este ţîfnos şi revanşard, lipsit de logica aşteptată a unui discurs juridic.

În „reacţia imediată şi fermă” faţă de rezultatul recentelor alegeri din Consiliul Superior al Magistraturii, Asociaţia Magistraţilor din România foloseşte termeni nejuridici, colocviali cum ar fi „lucru nefiresc” şi „nelalocul lui”. Apoi, fără a preciza care sunt „interdicţiile legale exprese”, AMR îşi continuă alegaţiile şi afirmă că „dincolo de” aceste nenumite interdicţii stă „interpretarea sistematică şi teleologică a Constituţiei şi a Legii de organizare a CSM”, interpretare care „duce fără putinţă de tăgadă la concluzia că în calitate de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii poate fi condus doar de un preşedinte judecător”. În final, prin „vocea” preşedintelui judecător Dumitru Marcel Gavriş, AMR îndeamnă la acţiune, urmînd a desfăşura timp de 3 zile un amplu şi rapid proces de consultare prealabilă a magistraţilor din România, pentru a dispune cu privire la  „demersurile necesare pentru respectarea legalităţii, respectiv a tradiţiei şi cutumei instituţionale create”.

Adică să ce? Să ceară cuiva revocarea unei hotărîri a plenului CSM, hotărîre definitivă şi irevocabilă, care conform legii nu se înscrie printre excepţiile care permit revocarea? Să invoce a posteriori excepţii cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi? Să-i revoce abuziv pe unii dintre membrii CSM, pentru netransparenţă, în condiţiile în care, conform Constituţiei, votul trebuia să fie şi să rămînă unul secret? Să reia votul şi să interzică unui membru CSM să candideze, obligîndu-l a accepta că este mai puţin egal decît colegii săi? Să ceară exercitarea unui control ierarhic (sic!) asupra procurorului ales preşedinte de către superiorii săi, fie aceştia şefi ierarhici direcţi sau chiar ministrul Justiţiei? Să facă grevă? Să îndemne la boicot? Să mai ce?

Pentru a argumenta caracterul anormal al alegerii unui procuror în funcţia de preşdinte al CSM, Asociaţia Magistraţilor din România a invocat faptul că activitatea procurorului este supusă controlului ierarhic, iar „controlul ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra instituţiei înseşi”. Nu se pomeneşte nimic în comunicat nici despre independenţa procurorului în cea ce priveşte soluţiile dispuse, consacrată prin art. 64 şi art.69 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară şi în art.3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor ("procurorii se bucură de stabilitate şi sunt independenţi"), nici despre faptul că, dincolo de controlul ierarhic, ceea ce primează este „legalitatea” şi „imparţialitatea”. Altfel spus, înainte de a fi controlat ierarhic, procurorul îşi exercită atribuţiile numai în temeiul Iegii, în numele legalităţii şi numai cu obiectivitate, în numele imparţialităţii.

În plus, supoziţia conform căreia „controlul ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra instituţiei înseşi” este rezultatul unui abuz logic. Pe de o parte, în conformitate cu Legea 317/2004 privind CSM, „Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror” (sunt suspendaţi din funcţiile deţinute pe durata mandatului) deci, preşedintele ales al CSM, chiar procuror fiind, nu poate fi supus controrului ierarhic consacrat prin lege, pentru că el nu-şi exercită activitatea de procuror. Singura formă de „control” asupra membrilor CSM, indiferent de calitatea de judecător sau procuror,  este eventuala răspundere a acestora „în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului” (art. 1 din Legea 317/2004 privind CSM). Oare atribuţiile preşedintelui, cum ar fi cea de reprezentare în relaţiile interne şi internaţionale, cea de coordonare, de prezidare a lucrărilor plenului, de a propune ceva plenului, de a semna actele emise de plen, de a sesiza Curtea Constituţională sau de a prezenta raportul anual pot fi supuse vreunui control ierahic? Sau mai mult, dacă preşedintele ( judecător din punct de vedere al cutumei) lipseşte şi atribuţiile acestuia sunt exercitate de către vicepreşedintele procuror, poate fi acesta din urmă supus provizoriu unui control ierarhic?  

Pe de altă parte, cel care ia hotărîri este plenul CSM şi nu preşedintele singur. Iar plenul nu poate fi supus controlului ierarhic din simplul motiv că, în conformitate cu art.1 al aceleiasi legi 317/2004 „Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii”.

În lumina celor prezentate, îmi este neclar cine pe cine controlează ierarhic şi cum se transferă un eventual control al unei persoane asupra unei instituţii.

Nu în ultimul rînd, se cuvine a aminti că art.24 din Legea nr.317/2004 privind CSM nu face diferenţieri exprese în ceea ce priveşte calitatea de judecător sau de procuror a preşedintelui CSM. Legea nu interzice unui procuror să candideze şi să fie ales în funcţia de preşedinte al CSM. Acest lucru este confirmat şi de faptul că toţi membrii CSM, inclusiv judecătorii şi ministrul Justiţiei, au acceptat depunerea candidaturii de către un magistrat despre care ştiau că este procuror. Înainte de începerea procedurii de votare nu a invocat nimeni vreo chestiune prealabilă, vreo excepţie cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi. Ba chiar s-a trecut la vot, acceptîndu-se implicit faptul că preşedintele ales ar putea fi oricare dintre candidaţi. Iar după numărarea voturilor, ieşind cine nu trebuie, se invocă cutume şi interpretări teleologice.  

VA URMA … poziţia Uniunii Naţionale a Judecătorilor şi cea a Ministerului Justiţiei

UPDATE: Deşi spuneam că mi-ar plăcea ca războiul să nu fie politic, acum, privind la Realitatea TV sunt convinsă că miza este una politică. Brusc, după ce doamna Oana Hăineală a avut un CV curat şi a fost timp de un an vicepreşedinte al CSM, se descoperă că are "probleme", că a făcut o "gafă monumentală". Adică, dacă nu există motive legale să fie revocată, hai să o linşăm mediatic. Fără nicio înţelegere juridică, moderatoarea discută cu avocatul unei victime, Nicolae Ţigaret, care "a stat 13 luni după gratii deşi era nevinovat". Nu contează ce spune Oana Hăineală, ce spune CSM, ce spune un specialist în drept penal. E important pentru popor ce spune Andreea Creţulescu, Mircea Diaconu, Marius Pieleanu sau un avocat interesat pentru simplul motiv că fost apărător al lui Ţigaret. 

Şi pentru că subiectul A, "gafa monumentală" a Oanei Hăineală nu este suficient pentru a arăta poporului că "oamenii lui Băsescu încearcă să supună justiţia", există şi subiectul B, de discreditare a judecătorului Cristi Danileţ ... . Oare nu se poate vorbi aici de o nouă intimidare la adresa membrilor CSM?