Opinii despre Phantom (a) lui Peter Lik

Aflu astăzi din The Guardian că cea mai scumpă fotografie vândută vreodată este aceasta :

Fotografia  a fost vândută cu 6,5 milioane de dolari, Peter Lik surclasându-l pe Andreas Gursky, a cărui fotografie "Rhein II" a fost vândută în anul 2011 pentru doar 4,3 milioane de dolari (sic!).

 Acestea fiind spuse, îmi permit să-mi dau şi eu părerea, că doar sunt la mine pe blog şi nu e interzis să ai opinii: fotografia este numai bună pentru a-mi împodobi monitorul, iar fantomaticul nud din raza luminoasă nu mă face să spun "wow". 

 Ce face totuşi această captură a canionului Antilopei din Arizona să fie apreciată de către un colecţionar bogat? Fantoma luminoasă din centrul fotografiei o fi autentică sau o fi prelucrată? 

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări am stăruit cu mintea şi sufletul asupra imaginii de mai sus preţ de câteva minute. Apoi am căutat pe google alte imagini cu "fantomele" luminoase din canion.  

Răspunsul pe care îl am acum este doar cu privire la necunoscutul care a achiziţionat fotografia: o persoană excentrică care nu are ce face cu banii şi s-a plictisit de investiţii imobiliare, financiare sau în metale preţioase. 

Şi da, o să continui să fotografiez şi să transmit emoţii cu speranţă că poate voi câştiga la loterie măcar jumătate din suma cu care a fost plătit Peter Lik. 

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul  simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:

Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.  

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul -  că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului. 

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.

Comuniştii de astăzi

Oamenii care au construit şi care au susţinut comunismul nu au dispărut.

Desigur că nu mă refer la părinţii, bunicii şi străbunicii noştri. Mă refer la cei tineri, fie ei corporatişti, funcţionari publici sau mici întreprinzători. Mai exact, la cei care în numele unui scop mai mult sau mai puţin personal, mai mult sau mai puţin generos sunt dispuşi să accepte sau să apeleze la orice mijloace pentru a-l atinge. Mă refer în primul rînd la cei care pot să-şi toarne prietenii şefului pentru o rapidă ascensiune financiară, la cei care tac atunci cînd drepturile lor sau ale altora sunt încălcate cu bună ştiinţă, la cei care se supun şi respectă fără crîcnire poruncile despotului, le cei cărora, de teama concedierii sau a oprobriului, le este frică să spună ceea ce simt, văd sau gîndesc, la cei care mint cînd ştiu că adevărul le poate aduce dezavantaje, le cei care se cred mai egali în faţa legii, la cei care spun că dacă nu eşti cu ei eşti împotriva lor  ... . Apoi, dar nu în ultimul rînd, mă refer la cei care îi susţin, îi aprobă, îi indrăgesc, îi recompensează sau îi promovează pe cei dintîi. 

Cu oameni asemenea lor s-a construit comunismul.  Cu iesmeni şi cu fricoşi, precum şi cu tirani care îi iubesc doar pentru că au nevoie de slugi, putere şi bani.

Şi, din păcate, nu sunt puţini!

Mi-e POHUI.

CNA, TelVerde şi dezotevizarea

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a lansat în data de 13.03.2013 numărul de TelVerde 0.800.888.555, la care „să sune atât copii lăsaţi singuri în faţa televizorului, cât şi adulţii care vor să ia atitudine faţă de conţinutul programelor audiovizuale prin susţinerea petiţiei online”.

Buna iniţiativa, dar mă îndoiesc de eficienţa ei. Unde-s bani nu-i tocmeală, nici măcar în ceea ce priveşte conţinutul.   

Poate ar fi mai bine să închidem toţi televizoarele pentru o lună sau două şi acest protest i-ar afecta mai mult pe decidenţii din televiziuni ... şi, poate, şi-ar revizui politica editorială dezotevizîndu-se.

Îmi pun întrebarea de ce Programul "Bona" al CNA vizează doar protecţia copilului în domeniul audiovizualului? Noi ceilalţi, non-copiii, nu suntem afectaţi? Daca ne cunoaştem drepturile şi libertăţile şi unii dintre noi chiar facem diferenţa între bine şi rău în audiovizual nu înseamnă că nu trebuie să fim protejaţi de înşelătoria telemediatică.

Imitaţie (perfectă) de ... natural (ă)

... parchet laminat, imitaţie de bambus,
bere nealcoolizată, imitaţie de bere,
buze botoxate, imitaţie de buze,
unghii cu gel, imitaţie de unghii,
fibră de sticlă, imitaţie de lemn,
linoleum, imitaţie de gresie,
doctorat plagiat, imitaţie de doctorat,
ţigară electrică, imitaţie de ţigară,
panouri semifabricate, imitaţie de stîncă, 
jachetă damă, imitaţie de piele, 
textil, imitaţie de blană, 
panouri metalice, imitaţie de ţiglă, 
tencuială decorativă, imitaţie de piatră,
schlagmetal auriu, imitaţie de aur,
panouri decorative, imitaţie de cărămidă,
piatră sintetică, imitaţie de diamant,
autocolant, imitaţie de marmură,
talisman din serpentin, imitaţie de jad,
butoi inox acoperit cu cauciuc, imitaţie de butoi din lemn,
folie adezivă, imitaţie de inox,
băutură verde, imitaţie de kiwi,
folie polimerică, imitaţie de geam sablat,

tofu, imitaţie de brînză,  
tableta A-97, imitaţie de iPad,

vibrator gonflabil din latex, imitaţie de penis,

gresie porţelanată, imitaţie de lemn,

tapet de hîrtie, imitaţie calcio-vecchio,

pastă acrilică, imitaţie de bronz
dale beton, imitaţie de piatră (naturală),

gips patinat, imitaţie de bronz,

statuetă Buddha, imitatie de jad,

plastic galben, imitaţie de chihlimbar,

nasturi din răsină, imitaţie de os,
flacără şemineu electric, imitaţie de foc,

gazon plastificat cauciucat, imitaţie de iarbă,

bile paintball cu vopsea, imitaţie de sînge,

sare fără sodiu, imitaţie de sare, 

cavianne cu cerneală de sepie, imitaţie de caviar,

implanturi siliconice, imitaţie de sîni 
lentile cosmetice verzi, imitaţie de iris 
pastă acrilică, imitaţie de hîrtie,
vază din ceramică, imitaţie de lemn ...

Scrisoare deschisă premierului Victor Ponta

Domnule prim-ministru,

Încep prin a preciza că nu sunt membru PDL. La fel cum - probabil - nici toţi cei 7,4 milioane de concetăţeni care au votat "Da" la referendumul de suspendare din vara anului 2012 nu sunt membri ai vreunuia din cele 4 partide din USL.  Ca urmare, vă rog să nu vă grăbiţi a cataloga opiniile mele ca fiind băsiste sau usliste. Nu-mi place să fiu etichetată.

Dacă aş trimite această scrisoare doar pe adresa guvernului, ea va fi citită doar de unul dintre consilierii dumneavoastră. Ţinînd cont de acest aspect, dar şi de interesul public al conţinutului, am decis ca scrisoarea mea să fie una "deschisă".

V-am urmărit cu interes prestaţia de la RTV din seara zilei de 11 ianuarie 2012. Am sperat că veţi aduce lămuri cu privire la "starea bugetară a naţiunii" sau "starea bugetului naţiunii". Nu m-aţi lămurit. În schimb, am aflat cît de jos puteţi să coborîţi în discursul public. Trăind în România de 47 de ani, nu credeam că mai pot fi surprinsă de afirmaţiile unui politician, dar iată că dumneavoastră aţi reuşit să mă surprindeţi. Din păcate, surpriza nu a fost una plăcută.

Pentru a înţelege la ce mă refer, vă reamintesc ceea ce aţi declarat aseară la postul de televiziune amintit:
"Singurul membru al CSM care e politic, care e pdlist şi spune lucrul ăsta e domnul Danileţ.". La întrebarea uneia dintre invitatele din emisiune "a spus (domnul Danileţ - n.a.) că e pdlist?" aţi argumentat sofistic, enunţînd premisa că "era la manifestări cu doamna Macovei, lupta cu USL-ul". Deci, concluzia dumneavoastră de afilere a judecătorului la PDL este adevărată, şi ca atare este justificat a fi enunţată în spaţiul public/mediatic.

În ciuda insistenţei celor prezenţi în emisiune de a vă arăta că, cel puţin din punct de vedere logic, afirmaţiile dumneavoastră sunt false, aţi continuat: "Bine, io i-am văzut poziţiile. Io vă spun sincer că un judecător ... Dar, ...". Si de la acest "dar" încolo a început mirarea şi indignarea mea. Am reascultat aseară de trei ori înregistrarea disponibilă în arhiva RTV, pentru a fi sigură că înţelegerea mea nu e rezultat al unei halucinaţii auditive. Apoi am adormit cu gîndul că voi avea puterea să trec peste lucrurile pe care nu am puterea să le schimb. Am crezut că în dimineaţa zilei următoare voi găsi reacţii jurnalistice ale unor "vectori de opinie". Sau că vă veţi cere public scuze pentru ceea ce aţi afirmat. Nu a fost să fie aşa. Presa noastră manipulată şi manipulantă în aceeaşi măsură a găsit că este mai potrivit să-şi înscrie în agenda zilei atentatul cu bombă din Piatra Neamţ sau despărţirea holiudiană a două vedete autohtone. Ca atare, am hotărît să scriu eu, un mic blogăr, cu un număr nesemnificativ de cititori raportat la audienţa unor televiziuni de ştiri.

Deci, iată spusele dumneavoastră care m-au indignat: "Dar ... într-un fel e mai bine că e în CSM (judecătorul Cristi Danileţ - n.a.). Vă daţi seama dacă încăpeaţi pe mîna domnului Danileţ să vă judece... Păi, Doamne fereşte. Bine că e la CSM. Măcar nu judecă. Vă daţi seama? Să judece viaţa noastră? Să stea la CSM acolo să spună de ce-l iubeşte el pe domnul Băsescu şi pe doamna Macovei".

Nu insist să comentez cu privire la cele citate mai sus. Vreau doar să vă întreb dacă ar fi un gest de normalitate să vă cereţi scuze? Dacă nu consideraţi că scuzele sunt necesare, vă pun o altă întrebare:

În situaţia în care domnul judecător Cristi Danileţ ar fi învestit să judece o cauză în ceea ce mă priveşte, am dreptul să cer revocarea acestuia invocînd argumentele dumneavoastră? 

Cu indignare,
Dana Popescu, o guvernată care speră că nu în această manieră se asigură mult-proclamata "independenţă a justiţiei"

PS: scrisoarea a fost trimisă şi pe adresa drp@gov.ro. Aştept cele 30 de zile pentru un răspuns politicos din partea vreunui consilier.

În data de 31 ianuarie am primit şi răspunsul. Îl puteţi citi mai jos:

Referendum pentru exploatarea aurului de la Roşia Montană

În data de 9 decembrie are loc un referendum aşa-zis "local", în 35 de localităţi din judeţul Alba, aşa-zis "direct interesate": Abrud, Albac, Almaşu Mare, Arieşeni, Avram Iancu, Baia de Arieş, Bistra, Bucium, Ceru Băcăinţi, Ciuruleasa, Cîmpeni, Cricău, Galda de Jos, Gârda de Sus, Horea, Ighiu, Întregalde, Livezile, Lupşa, Meteş, Mogoş, Ocoliş, Poiana Vadului, Ponor, Poşaga, Râmetea, Râmeţ, Roşia Montană, Sălciua, Scărişoara, Sohodol, Stremţ, Vadu Moţilor, Vidra şi Zlatna. 

Conform Hotărârii Consiliului judeţean Alba nr.183 din 16 noiembrie 2012, "obiectul referendumului îl reprezintă consultarea cetăţenilor cu drept de vot şi cu domiciliul în unităţile administrativ-teritoriale menţionate la art.1 cu privire la repornirea mineritului în Munţii Apuseni". Dar întrebarea de pe buletinul de vot a fost extinsă, cetăţenii fiind îndemnaţi să răspundă cu da sau nu la următoarea întrebare „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în Munţii Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montană?"

Nu pot a nu mă întreba care au fost criterile de stabilire a intersului direct al votanţilor. Pe lista participanţilor la referendum sunt şi locuitori ai câtorva localităţi îndepărtate de Roşia Montană, dar interesul direct local se extinde doar până la Gâlda de Jos sau până la Ceru Băcăinţi. Dar de ce nu votează şi locuitorii din Alba Iulia? Sau cei din judeţele învecinate? Sau chiar cei din Bucureşti? Simplu, ar răspunde cei care doresc cu orice preţ exploatarea aurului (şi argintului) de la Roşia Montană: nu au solicitat organizarea unui referendum cu privire la această chestiune.

Despre referendumul aurului nu a fost o dezbatere publică televizată sau radiodifuzată. Doar reclame obsedante ale uneia dintre părţi cu figuranţi plătiţi să-şi exprime dorinţa de muncă ca exploatatori de resurse minerale.

Mă încăpăţânez să cred că acest referendum este unul inutil, pentru care s-au rispit doar 300.000 lei şi timpul alegătorilor. Că rezultatul referendumului nu poate ţine loc de aviz de mediu. Că exploatarea aurului de la Roşia Montană este o chestiune publică, de interes naţional, care mă implică şi pe mine. Şi Io cred că această exploatare, dorită sau nu, nu se poate face oricum şi cu orice preţ.

UPDATE: Referendumul a fost invalidat, nefiind atins cvorumul.

Minciuna ca mijloc de adaptare

Trăim într-o lume contrafăcută. Diplome „fake” la universităţi de prestigiu decorează CV-urile aleşilor noştri, ale şefilor, colegilor şi vecinilor noştri. CV-uri fake, ornamentate cu diplome trendi intră în competiţie cu CV-uri modest de cinstite. Mincinosul ştie că doar o miză mare ar putea determina pe un jurnalist iscoditor să verifice autenticitatea unei diplome, apelînd direct la sursă. Mincinosul ştie că, de obicei, cu cît o persoană beneficiază de un status mai înalt şi de o putere financiară mai mare, este mai credibil în ceea ce spune privitor la pregătirea sa academică. Şi la urma urmei, poate fi credibil, atît timp cît ar putea să-şi plătească taxa de participare fără frecvenţă şi în final să-şi cumpere la un preţ derizoriu o diplomă. De ce să mintă că are o diplomă, cînd îl costă atît de puţin să-şi cumpere una? Mai ales că cei care au cunoştinţe şi abilităţi de a scrie o lucrare de licenţă sau o teză de doctorat sunt prea săraci financiar ca să nu accepte să-şi vîndă gîndirea pe piaţa diplomelor noi sau second hand. Doctoratele se fac în serie, sunt cumpărate cu mii de euro, îmbogăţesc profesorii şi ridică spectaculos nivelul academic al beneficiarilor. Dar şi un doctorat cumpărat este o minciună, una mai frumos ambalată.

Trăim, învăţăm, muncim şi încercăm să rezistăm într-o lume a lucrărilor la comandă … faci comandă online pentru o lucrare de licenţă sau pentru un referat, potenţialii autori ofertează, se întîlneşte cererea cu oferta, are loc o licitaţie, cîştigă oferta cu preţul cel mai scăzut, autorul cîştigător e fericit, scrie o lucrare originală sau adaptează pe măsura beneficiarului o lucrare second hand, se tranzacţionează lucrarea în schimbul banilor, beneficiarul susţine lucrarea în faţa comisiei, ia nota, se pavoazează CV-ul …   Şi care-i problema? Păi problema e că cel care şi-a luat astfel examenul, licenţa sau doctoratul are convingerea că şi tu ai procedat identic. Că o diplomă nu valorează mai mult decît preţul care a fost plătit pentru ea. Că important este ceea ce faci, nu ceea ce ştii. Just do it! Cel care face trebuie să şi greşească, căci numai cine nu face nu greşeşte. O bună justificare pentru cel care „doar face”, iar greşelile îi acoperă astfel neştiinţa. Toleranţa socială faţă de greşeli este mare, mai ales atunci cînd nu costă viaţa. Dar din păcate, sunt încă meserii în care ignoranţa unuia costă viaţa altuia. Poate nici asta nu mai contează, atît timp cît medicul care a omorît un om are bani suficienţi pentru a da mai departe mita pe care a primit-o şi poate învăţa din propria greşeală penală, spre confortul viitorilor săi pacienţi.

Cu insatisfacţie recunosc că pînă acum cîteva luni scriam referate, lucrări de licenţă şi doctorate "la comandă". Cîştigam bine din această activitate şi trăiam confortabil, convinsă fiind că dacă nu aş fi făcut-o eu, o făceau alţii. Am renunţat, speriată de gîndul că unul dintre beneficiarii lucrărilor mele ar putea ajunge premier sau ministru al educaţiei sau medicul meu de familie. Un scenariu trist, nu-i aşa?

Procurorul plagiator

Am citit procesul-verbal întocmit de către cei patru membri ai comisiei care a evaluat proiectele prezentate de magistraţii înscrişi la concursul pentru ocuparea posturilor de procuror general şi de şef al DNA. Recunosc că a fost surprinzător să constat că, în realizarea proiectelor manageriale, 60 la sută dintre procurori au copiat blocuri de text din lucrări ale colegilor magistraţi. "Lupul şef la stînă", spunea străbunicul meu.

Procurorii plagiatori înscrişi la concurs care şi-au însuşit pasaje din lucrările altora au arătat că sunt "hoţi de proprietate intelectuală". Dar ei ştiu că, spre deosebire de furtul bunurilor care este sancţionat penal, furtul intelectual nu este o infracţiune. Furtul intelectual este doar o faptă blamabilă şi foarte rar sancţionată în România prin excluderea din mediul academic sau prin retragerea unor titluri sau drepturi obţinute fraudulos.

Ar trebui să-mi fie ruşine?

Impactul proiectelor finanţate din fonduri europene

Măsoară cineva impactul proiectelor finanţate din fonduri structurale? Ca beneficiar (membru al grupului ţintă) al unui proiect finanţat în cadrul POS DRU spun că nu. Ca şi consultant în implementarea unui proiect finanţat în cadrul POS CCE spun că nu. Este înspaimîntător cum se risipesc banii în proiecte inutile, al căror unic scop este plata salariilor sau achiziţii publice contrafăcute. Deşi îndeplinirea indicatorilor este fundamentală pentru rambursarea cheltuielilor, vigilenţa funcţionarilor publici implicaţi în monitorizarea proiectelor este rudimentară.

Deşi ar fi atît de uşor să se identifice erorile, neconformităţile, hoţiile, îmi permit naivitatea de a nu înţelege raţiunea pentru care finanţatorul se face a nu le observa. Să fie incompetenţă, indiferenţă, superficialitate? Oricare ar fi motivul, îmi pare că nimeni nu e interesat să verifice corectitudinea, autenticitatea cifrelor, procentelor, măsurătorilor. Despre calitate nici nu se mai discută. Au fost 80 de participanţi la eveniment? Da. Au fost prezenţi trainer-ii 300 de ore? Da. Au fost promovaţi toţi participanţii? Da. S-a copiat la examen. Bineînteles că nu! Au participat trei firme la procesul de achiziţie publică? Da. S-a respectat procedura? Da. A cîştigat cine trebuie? Bineînţeles că da! 

În una din zilele săptămînii trecute m-am intersectat cu participanţii la un miting legat de suspendarea plăţilor  POS DRU. Poate că unii dintre ei sunt cinstiţi ... Pentru aceştia postarea mea este nepoliticoasă, jignitoare, nedreaptă.   

Las' că merge şi aşa!

Mă irită această "toleranţă" faţă de treaba prost făcută de către omul nepotrivit. Ceea ce mă irită însă mai mult este atitudinea dispreţuitoare şi intolerantă faţă de cel care-şi asumă riscul de a răspunde că "aşa nu (mai) merge".

Unii spun "las' că merge", acceptînd cu o resemnare mioritică că ceea ce merge rău de ceva vreme nu trebuie să iasă din rutină, trebuie să meargă aşa pe vecie. Alţii spun "las' că merge" deoarece e mai comod aşa, pentru că dacă un lucru merge oricum, indiferent cum, este lipsit de sens să investeşti efort în a-l face să meargă mai bine. Mulţi spun "las' că merge" clamînd cu superficialitate eficienţa, importanţa ca ceva să meargă mai repede, cu resurse minimale de timp, de efort mental şi de transpiraţie. Nu contează rezultatul, important este că ai făcut, că ai încercat. Este blamabil să-l corectezi pe cel care a făcut. Important este să apreciezi efortul depus pentru a face ceva. Just do it! Doar fă, indiferent cum!

Şi ce dacă peretele noii case în care te-ai mutat este înclinat cu 5 cm, că jurnalistul face o greşeală gramaticală pe frază, că medicul uită un instrument de tăiere în abdomenul pacientului, că şoferul nu semnalizează cînd virează la stînga, că poliţistul aflat în intersecţie nu-l vede pe cel care trece pe roşu, că promoţia nu este o reală reducere cu 50 la sută, că lucrarea de licenţă a feciorului tău este cumpărată, că o persoană publică este acuzată de furt intelectual ... Şi ce dacă ... "las' că merge şi aşa" ...

Altfel spus, tot în stilul nostru balcanic: "Şi care-i problema?"

Mic tratat despre inadaptabilitate pentru începători I

Acest tratat despre inadaptabilitate se adresează celor cinstiţi care au eşuat şi nu înţeleg de ce. Celor care cred în modele demodate şi care insistă să creadă într-o lume ghidată de valori non-financiare, intangibile. Celor care cred în poveşti cu zîne şi cu feţi frumoşi care în finalul poveştii înving balaurul cu zece sau şapte capete. Celor care cred că adevărul este prioritar în faţa minciunii. Celor care cred că realitatea nu se întîmplă la televizor, ci se face la televizor. Celor care cred că ploaia este frumoasă. În general, celor care cred.

Scopul este unul hedonic, de a-i face pe inadaptabilii de astăzi să se simtă mai bine acceptîndu-şi inadaptabilitatea. Eu am ales libertatea de a fi inadaptabilă, aşa cum am ales libertatea de a nu munci sau libertatea de a scrie cu î din i. Şi pentru că în drumul meu spre "succes" pe calea anevoioasă a libertăţii şi intoleranţei m-am rătăcit adesea, am considerat util a lăsa marcaje pentru cei care vin în urmă. Îmi place să numesc acest demers curajul de a fi inadaptabil, ceea ce nu e altceva decît curajul de a fi tu însuţi într-o lume care a uitat să fie. Just be (you)!

Inteligenţa ca adaptabilitate

Inteligenţa, fie ea logico-matematică, socială sau practică este definită ţinînd cont de gradul de adaptabilitate la mediu/context, de capacitatea de a răspunde adecvat stimulilor. În lumea animală „neinteligentă” adaptabilitatea înseamnă supravieţuire, căci cine nu se adaptează este sortit morţii premature. În lumea umană, neadaptarea este una dintre cauzele eşecului. A nu face cum face toată lumea îl face pe cel care nu se conformează să devină luzăr, sărac, ineficient.

Dar dacă, pentru a te adapta, trebuie să fii mai prost decît eşti, care este soluţia cîştigătoare? Ce faci dacă iteligenţa, dincolo de o simplă definiţie, este apreciată de ceilalţi ca măsură a adaptabilităţii la prostie sau cel puţin a toleranţei la prostie? În lumea condusă de proşti aceştia devin modele de succes, sunt invidiaţi, au bani, maşini, amante, au poziţii sigure pe înalte trepte ale ierarhiei sociale, prostia devine o virtute, iar adaptabilitatea este definită ca inteligenţa de a fi prost. Mai bine prost şi bogat, decît deştept şi sărac. Nu contează ce ştii, nu contează ce gîndeşti ci ceea ce faci sau, mai rău, ceea ce spui că faci, că ai făcut sau că vei face. Pentru a „ajunge ceva în viaţă” este vital să devii prost. Just do (it)! Şi dacă nu poţi să devii prost, măcar să te porţi cameleonic, să mimezi prostia celor care sunt mai aproape de tine. Spune-mi pe cine respecţi şi îţi voi spune cît de inteligent ai devenit.

Prostul inteligent

În autobuz sau tramvai am ocazia să aud zilnic vorbindu-se despre prostia aleşilor, alegătorilor, colegilor, rudelor, femeilor, poliţiştilor. Vorbindu-se prost despre prostie. Primesc zilnic în generoasa mea cutie poştală electronică bancuri, imagini, filme şi citate care subliniază comic prostia, dar expeditorii mei sunt majoritatea asemenea personajelor din aceste mesaje. „Rîde ciob de oală spartă”, spunea străbunicul meu. Prostul rîzînd de prost(ie), fără autoironie, ci complexat de superioritate. Disonant, oarecum asemănător cu cel care înjură, jigneşte, bîrfeşte, vede o biserică, îşi face cruce amplu cu mîna sau mai discret cu limba, trece de biserică şi o ia de la capăt cu înjurăturile, pînă la următoarea biserică.

AGERPRES şi plagiatul lui Ponta

Pentru cei care nu ştiu, Agerpres este "instituție publică autonomă de interes național, independentă din punct de vedere editorial, aflată sub controlul Parlamentului". Uneori, controlul parlamentar se pare că influenţează delicat şi independenţa editorială.

În ziua de 20 iulie 2012, la aflarea verdictului dat de către Comisia de etică a Universităţii Bucureşti, aproape toată presa a preluat ştirea fără dubii, sub un titlu clar: "Ponta a plagiat!". Lipsa de echivoc a fost susţinută de însuşi preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc.

Cei de la Agerpres au preluat ştirea astfel: "Comisia de etică a UB: Există dubii privind actul de coordonare ştiinţifică în teza de doctorat a lui Ponta". Asta da "imparţialitate"!.

Despre "independenţa" Agerpres demonstrată în ultimele săptămîni aici şi aici

Cum au înţeles alte agenţii de presă să prezinte ştirea despre plagiatul lui Ponta:

Abrogarea legii referendumului - din păcate, posibilă

Ceea ce mă întristează astăzi, dar nu mă miră este faptul că poporu' (ăia mulţi adică) nu ar protesta dacă parlamentarii ar vota mîine o lege de abrogare a legii referedumului. Sau dacă, în grabă/urgenţă guvernul "ar da" o OUG ... Căci dacă ceva poate fi modificat în parte, poate fi modificat şi în tot.

Lipsa protestului nu ar fi din cauza prostiei sau ignoranţei. Nu, poporu' nu e prost. Înţelege că scopul guvernanţilor este unul generos: acela de a nu-l mai chinui să meargă la vot. Şi, în plus, un referendum în minus ar mai aduce şi ceva bani la buget :).

Urgenţa democratizării Institutului Cultural Român

De alaltăieri, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 îmi repet obsedant o întrebare la care nu reuşesc să aflu răspunsul: care este "urgenţa" recentelor măsuri luate în domeniul cultural? Altfel spus, unde este urgenţa în ceea ce priveşte reorganizarea Institutului Cultural Roman (i ce re) şi trecerea institutului de sub autoritatea Preşedintelui României, indiferent care ar fi numele acestuia, sub control parlamentar, mai precis, sub autoritatea Senatului. 

De ce era urgent ca Presedintele României să nu mai fie preşedinte de onoare al ICR, aşa cum era prevăzut print-o lege din 2003 ? Pentru că astăzi pe preşedinte îl cheamă Băsescu? Pentru că vrem să-i diminuam lui Băsescu atribuţiile şi, neputând face asta printr-o modificare în regim de urgenţă a Constituţiei, apelăm la ordonanţe guvernamentale şi decizii parlamentare urgente, dar fără valoare juridică? Sau poate pentru că, în urmă cu ceva vreme, a fost promovat un ponei roz de către un institut al cărui preşedinte de onoare era Traian Băsescu?

Oare viitorul preşedinte, indiferent dacă acesta va fi Crin Antonescu sau altcineva va fi mulţumit de această decizie sau va ruga viitorul premier să ia de urgentă o nouă decizie prin care, tot în numele unei urgente transparenţe şi democratizări să-i redea autoritatea pierdută de către inamicul Băsescu? 

În căutarea răspunsurilor la cele de mai sus, am găsit un răspuns, exprimat retoric sub forma unei întrebări: "Politicienii  aflaţi astăzi la putere nu ştiu că Traian Băsescu nu este o instituţie?"

Constituţie "conjuncturală"

Avem o constituţie făcută în context şi interpretată în context. Interpretările constituţionale se fac într-un anumit sens de către majoritatea sau minoritatea aflată la putere. Opoziţia, fie aceasta minoritară sau majoritară, interpretează pe dos, căci interesele ei sunt în contradicţie cu cele ale puterii, iar interesele naţionale nu contează decît cel mult ca element în jurul căruia se poate construi, din patru în patru ani, un mesaj electoral.

Dacă e Ion Iliescu preşedinte, constituţia defineşte România ca o republică semiprezidenţială.

Dacă este Traian Basescu preşedinte, constituţia făcută în perioada iliesciană este contestată de foştii beneficiari, ajunşi din nou la putere. România este pentru urmaşii lui Iliescu o republică "semiparlementară". Pentru că "semiparlamentar" este mai uşor de deviat înspre "parlamentar", chiar dacă litera şi spiritul constituţiei nu îngăduie aceasta.

Şi dacă traducem în engleză "republică semiprezidenţială" în "parlamentary republic", ne este mai uşor să explicăm de ce preşedintele României nu ar trebui să participe la întâlnirile Consiliului European, alături de şefii guvernelor unor republici parlamentare şi de preşedintele unei republici franceze semiprezidenţiale :).

Sunt convinsă că o republică parlamentară este mai adecvată vremurilor, mai eficientă. Dar pentru acest lucru, un prim pas este acela de schimbare a constituţiei şi nu acela de trimitere a primului ministru la reuniunile Consiliului European prin votul unui parlament în care, conjunctural, USL are astăzi majoritatea.

Colegiul Naţional de Administraţie şi rectorul său

C.N.A. (Colegiul Naţional de Administraţie) este o instituţie de tip şcoală care "are rolul de a asigura cadrul instituţional la nivel naţional şi strategic pentru pregătirea în domeniul administraţiei publice". Instituţia organizează cursuri de formare profesională continuă pentru lucrătorii din administraţia publică, fie aceştia funcţionari publici sau persoane angajate în baza unui contract de muncă.

Rectorul acestui colegiu, aşa cum apare pe site, este prof. lector av. Prodan. Prenumele acestui domn Prodan nu este menţionat. Aş fi curioasă să ştiu dacă este vorba de Ioan Grigore Prodan, preşedintele FSUATR (Federaţia Secretarilor Unităţilor Administrativ - Teritoriale din România) sau despre Ioan Grigore Prodan, Şeful Poliţiei Animalelor şi comisar general al organizaţiei Comisariatul pentru Societatea Civilă :))?. Altfel spus, este aceeaşi persoană care, în urma cu cîţiva ani, şi-a schimbat prenumele în Emilian motivînd acest demers astfel: "Mi-am schimbat numele (prenumele - n.a) întrucât am fost numit cavaler al ordinului de Malta. Existau confuzii cu numele meu în cadrul Ordinului Suveran al Sf. Ioan al Ierusalimului şi am vrut să le elimin.''? 

Mă ajută cineva?

Celui care mă ajută îi ofer ca premiu o poveste despre Colegiul Naţional de Administraţie :).

Fereşte-te de el

Nu răspunde prostului. Nu-i da explicaţii. Dacă un cîine te latră şi tu nu poţi să-l latri, îi explici ceva?
Nu lupta cu prostul. Nu-i da pietre. Mai bine fugi.

Cum m-am lăsat de televiziune

N-a fost uşor să rezist ispitei. Mai ales că am trei televizoare în casă.

În primul rînd, am renunţat la tolcşouri. Într-o seară am făcut un test de memorie. Am încercat să-mi amintesc ce a zis Hurezeanu despre Băsescu în urmă cu un an. Sau ce a zis Turcescu sau Dragotescu sau Dinescu sau Dumitrescu sau Stănescu sau CTPopescu sau alt Escu. Nimic (re)memorabil! Un alt test pe care nu l-am trecut a fost acela de a găsi în sertarele mnezice numele primilor doi primari ai capitalei. Cu unul dintre nume, Halaicu, m-a ajutat un prieten, iar celălalt nume am renunţat a-l mai căuta. La ce mi-ar mai folosi acum să ştiu acest nume?

În etapa următoare am renunţat la divertismentul televizat. Am decis să nu-i mai las pe alţii să decidă cu ce să mă entărteimănteze. Chiar dacă făceau acest lucru cu mult lov. Am descoperit că rîsul în faţa ecranului la vorbele celor din spatele ecranului este ca un trandafir de plastic parfumat sau ca un parchet laminat cu imitaţie de stejar. Momentul comic televizat pregătit cu trudă în laborator nu dăunează în mod direct sănătăţii, dar, în măsura în care atrofiază organul de simţ al realităţii, este la fel de nociv ca e-urile. Deci, de dragul unei gîndiri ecologice, am spus nu. Adică of.

Într-o ultimă etapă am renunţat la ştiri. Şi dacă nu ştiu că a avut loc un cutremur pe care nu l-am simţit, ce se întîmplă? Dacă nu stiu cîţi au fost omorîţi, condamnaţi, anchetaţi, violaţi care sunt prejudiciile? Dacă nu ştiu care este primarul din Arad sau din Craiova, dacă nu aflu prima ce a spus cine a spus cînd a spus cui a spus care sunt consecinţele nefaste? Oricum lucrurile considerate importante de către cei mulţi le voi afla fără efort şi fără să-mi doresc, în scurt timp, pentru că majoritatea va vorbi despre ele.

În sprijinul demersului de a mă lăsa de televiziune au venit cîteva situaţii favorabile care mi-au arătat diferenţa semnificativă între prezentarea televizată a evenimentului şi realitatea acestuia. Uneori nevinovată, alteori - cel mai adesea - manipulatorie.

Cu toate acestea, în unele nopţi aleg să fiu spectator al emisiunilor lui DD. Pentru că moderatorul, invitaţii, expeditorii sms-urilor sau teleintervenienţii sunt cît se poate de reali. Aparţin României reale, o Românie de care mă feresc din ce în ce mai mult atunci cînd ies pe stradă. O Românie reală pe care aş prefera să o văd doar la televizor, ca divertisment.     

Despre incompetenţa şi impunitatea judecătorilor

În urmă cu doi ani spuneam că am încredere în justiţie. Acum nu mai am. Dacă este posibil ca în legătură cu aceeaşi cauză, în baza aceleiaşi legislaţii şi a aceloraşi probe aflate la dosar, instanţe diferite să pronunţe soluţii diferite, înseamnă că judecarea unui litigiu ţine mai mult de hazard decât de o justă judecată. Prin hazard înţeleg şansa de a nimeri un judecător competent prin distribuirea computerizată a dosarului. Având în vedere că procentul judecătorilor competenţi este redus, probabilitatea de „a trage” un  judecător incompetent este mult prea mare, nepermis de mare. Când spun incompetenţă nu mă refer la aplicarea sau interpretarea neunitară a legii, ci la necunoaşterea legii sau, mai grav, la încălcarea dispreţuitoare a legii.

Din punct de vedere al culpei, pentru judecători lucrurile sunt foarte simple. Se ascund în spatele inamovibilitaţii şi o confundă adesea, cu bună ştiinţă, cu impunitatea.

Judecătorii nu fac abuzuri, nu sunt incompetenţi. Soluţiile lor sunt atacabile prin proceduri judiciare. Şi ce dacă judecătorul primei instanţe a greşit. Ai calea apelului, recursului. Chiar mai mult, ai şi calea revizuirii sau calea contestaţiei în anulare. Dar dacă, ultimul judecător este cel incompetent?

Dacă soluţia pronunţată nu e rezultatul unei greşeli de judecată, ci a unui abuz? M-aş linişti dacă aş afla că, în cadrul unor procese penale, există judecători care au fost acuzaţi pentru faptele lor abuzive. Dar cine ar putea să decidă o începere a urmăririi penale pentru un judecător şi, mai mult, să-l judece? Adică să creeze un precedent. Să deschidă calea proceselor penale împotriva judecătorilor ...

Judecătorul este supraom, nu este egal cu noi. El poate greşi, dar faptele lui nu sunt şi, din păcate, nu pot fi sancţionate. Judecătorul îşi poate permite luxul să greşească fără să răspundă. Ceea ce un medic chirurg, de exemplu, nu poate. Ceea ce un şofer, un electrician, un constructor nu poate. Deasupra judecătorului este un alt judecător, deasupra lui un altul şi aşa mai departe. Judecata judecătorului se face de către clan. Clanul judecătorilor. Legile clanului scrise şi nescrise sunt inatacabile, sunt perfecte, sunt desăvârşite.

Nu scriu despre judecătorii corupţi, ci doar despre cei incompetenţi. Pentru că pe aceştia i-am cunoscut. Pentru că miza în dosarele mele era cea a drepturilor cetăţeneşti, constituţionale. O miză nefinanciară, prea mică pentru a atrage fapte de corupţie :).   

    

Aştept nerealist să aflu despre primul judecător sancţionat pentru abuz sau măcar pentru neglijenţă în serviciu. Repet, pentru abuz sau neglijenţă, nu pentru luare de mită sau pentru şofat sub influenţa băuturilor alcoolice. Dacă vine vorba de alcoolemie, nu pot uita insatisfacţia şi dezgustul provocate de achitarea de către judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecătoarei Turcu ...   Nu era beată, deşi buletinul de analiză toxicologică emis de Serviciul de Medicină Legală Ploieşti a arătat că în proba predată spre analiză s-a decelat o intoxicaţie etilică de 1 gr la mie. Finalul fericit al poveştii este că procurorul n-a făcut recurs, judecătoarea a fost repusă în funcţie, iar noi i-am platit salariile pe perioada suspendării. Nu pot să nu mă întreb cât de dreaptă şi obiectivă va fi judecata judecătoarei într-un litigiu în care una dintre părţi va fi acuzată pentru prejudiciul produs din cauza aloolemiei la volan ...

Dacă aş ajunge să fiu judecată de doamna Turcu mi s-ar accepta solicitarea de recuzare? Nu cred şi nici nu vreau să aflu răspunsul corect, pentru că am decis că voi depune toate eforturile pentru a nu mai apela la judecători. Pot să rămân fără dreptate şi fără să investesc timp şi neuroni pentru a nu o obţine.