Veşnic rebelă

De când îmi amintesc despre mine sunt o rebelă. Am fost o protestatară în raport cu autoritatea părinţilor în pruncie, apoi cu cea a profesorilor la şcoală şi, în ultimă instanţă, cu cea a şefilor la serviciu. Iar de câţiva ani, de când sunt singurul meu şef, rebeliunea este doar faţă de stupiditatea autorităţii publice, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea rigidă de către aceasta a ceea ce este permis sau interzis.

Jocul meu preferat a fost (şi rămâne) unul ce se poate rezuma astfel: "prin reducere la absurd să presupunem că este aşa cum spui tu". Şi întregul meu demers cognitiv devine astfel o lungă serie de argumente pentru a ajunge la o concluzie falsă şi a dovedi astfel că şi ipoteza de la care am plecat dându-ţi dreptate este de asemenea falsă.

Dar, cu toate că îmi place mult jocul, sunt situaţii când îl refuz. Nu presupun, nici măcar prin reducere la absurd, că albul este negru sau negrul este alb, că apusul soarelui e răsărit şi invers. În aceeaşi măsură în care nu presupun că D-zeu nu există sau că adevărul poate fi şi o minciună.

Atitudinea mea rebelă este şi una nonconformistă. Adică îmi este greu să fac aşa pentru că aşa se face, pentru că aşa face "toată" lumea, să accept cu uşurinţă ceva doar pentru că trebuie. Un alt joc drag, venit ca răspuns la maternul "trebuie" este: "Şi dacă nu, ce se întâmplă ?". Adică "ce ar fi dacă nu ar trebui?"

Ei bine, astăzi, am fost acuzată de conservatorism şi am avut îndoială cu privire la nonconformismul meu. Adică am constatat că de fapt mă conformez normelor şi tradiţiilor într-o măsură atât de mare încât se poate spune despre mine că am îmbătrânit. Dacă politeţea, extazierea în faţa frumosului, modestia şi/sau bunul simţ ţin de tradiţie, da, recunosc: sunt bătrână. Aparent, căci în fapt a fi modestă într-o lume în care modestia nu mai este valorizată, a te încăpăţâna să iubeşti frumosul când grotescul se vinde mai bine, a căuta profunzimea când superficialitatea este calea rapidă spre succes, a-ţi recunoaşte ignoranţa într-o lume semidoctă este tot a fi atipic atitudinal şi comportamental.

Ca urmare, după o scurtă panică a pierderii nonconformismului, mi-am revenit şi spun în continuare despre mine că sunt o rebelă. O rebelă intolerantă, chiar dacă trăiesc într-o lume educată recent în spiritul toleranţei doar de dragul de a face lucrurile să se întâmple cât mai repede, fără poticneli în pertractări consumatoare de resurse. Eu am timp să fiu contra, chiar dacă "lumea" nu are timp de intoleranţe căci "timpul costă bani", iar lucrurile trebuie făcute nu bine, ci cât mai repede şi deciziile nu e vital să fie optime, ci doar să fie luate.

Autoportet, septembrie 2014

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul  simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:

Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.  

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul -  că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului. 

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.

Dor

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....

Mesaj pentru prietenii mei virtuali

Nu-ţi mai cumpăra obiecte! Rezistă tentaţiei consumeriste şi nu mai plăti pentru obiecte care nu îţi sunt de folos! Nu mai aduna obiecte în jurul tău! Pe termen lung ele, obiectele, îţi vor aglomera spaţiul vital, îţi vor umple dulapurile şi vor crea uneori dependenţă, iar alteori plictiseală.

Nu mai arunca banii pe obiecte inutile, copleşit fiind de impresia că acestea îţi vor impresiona prietenii sau, mai rău, duşmanii. Mai bine cumpără-ţi experienţe, momente plăcute alături de cei dragi. Du-te la munte, schiază, patinează, escaladează. Du-te la mare, înoată, construieşte castele din nisip, pescuieşte, admiră răsăritul şi apusul. Vizitează locuri noi, plimbă-te, admiră, oferă-ţi momente de încîntare vizuală. Vizitează muzee, expoziţii şi nu supermarket-uri. Fă turism sportiv sau cultural şi nu shopping. Investeşte în dezvoltarea ta fizică, psihică, socială şi spirituală. Bucură-te de abilităţile si creativitatea ta, participînd la cursuri de modelaj, de pictură sau de dans.

Banii sunt un mijloc. Au spus-o mulţi alţii, înaintea mea. Ceea ce spun eu acum este că banii pot mijloci fericirea de a fi, de a trăi şi nu bucuria de a poseda. În loc să te plictiseşti de obiecte, cumpără-ţi experienţe nemuritoare. În loc să te lauzi cu ultimul televizor sau telefon achiziţionat, împărtăşeşte-ţi fericirea trăită în ultima excursie.

Fii consumator de fericire! 

Imitaţie (perfectă) de ... natural (ă)

... parchet laminat, imitaţie de bambus,
bere nealcoolizată, imitaţie de bere,
buze botoxate, imitaţie de buze,
unghii cu gel, imitaţie de unghii,
fibră de sticlă, imitaţie de lemn,
linoleum, imitaţie de gresie,
doctorat plagiat, imitaţie de doctorat,
ţigară electrică, imitaţie de ţigară,
panouri semifabricate, imitaţie de stîncă, 
jachetă damă, imitaţie de piele, 
textil, imitaţie de blană, 
panouri metalice, imitaţie de ţiglă, 
tencuială decorativă, imitaţie de piatră,
schlagmetal auriu, imitaţie de aur,
panouri decorative, imitaţie de cărămidă,
piatră sintetică, imitaţie de diamant,
autocolant, imitaţie de marmură,
talisman din serpentin, imitaţie de jad,
butoi inox acoperit cu cauciuc, imitaţie de butoi din lemn,
folie adezivă, imitaţie de inox,
băutură verde, imitaţie de kiwi,
folie polimerică, imitaţie de geam sablat,

tofu, imitaţie de brînză,  
tableta A-97, imitaţie de iPad,

vibrator gonflabil din latex, imitaţie de penis,

gresie porţelanată, imitaţie de lemn,

tapet de hîrtie, imitaţie calcio-vecchio,

pastă acrilică, imitaţie de bronz
dale beton, imitaţie de piatră (naturală),

gips patinat, imitaţie de bronz,

statuetă Buddha, imitatie de jad,

plastic galben, imitaţie de chihlimbar,

nasturi din răsină, imitaţie de os,
flacără şemineu electric, imitaţie de foc,

gazon plastificat cauciucat, imitaţie de iarbă,

bile paintball cu vopsea, imitaţie de sînge,

sare fără sodiu, imitaţie de sare, 

cavianne cu cerneală de sepie, imitaţie de caviar,

implanturi siliconice, imitaţie de sîni 
lentile cosmetice verzi, imitaţie de iris 
pastă acrilică, imitaţie de hîrtie,
vază din ceramică, imitaţie de lemn ...

Logica şi Banca Comercială Română

client: Buna ziua. Vă rog să-mi eliberaţi un extras de cont pentru ultimele 4 luni. 
ofiţer BCR: Vă costă 4 lei.
client: Hmmm ... păi ... în urmă cu ceva vreme era gratuit.
ofiţer BCR: Şi acum este gratuit. Dar, doar dacă îl luaţi numai pentru luna anterioară. Dacă nu, vă costă 1 leu pe lună. 
client: Nu înţeleg care este diferenţa...
ofiţer BCR: Astea sunt regulamentele. Mai doriţi extrasul?
client: Bineînţeles ... dar eram curios să înţeleg logica regulamentelor. 
ofiţer BCR: Aceasta este strict problema dumneavoastră. Deci, doriţi extrasul? Repet ... 4 lei pentru ultimele 4 luni, 12 lei pentru 1 an.
client: Şi ... probabil ... 36 lei pentru 3 ani ... E o sumă prea mică pentru o luptă pe principii. Totuşi, de ce nu 3 lei ... căci luna anterioară nu se pune.
ofiţer BCR: Ba se pune. dacă cereaţi doar pentru această lună era gratuit. Dar dumneavoastră solicitaţi extrasul pentru patru ... repet ... patru luni.
client: În glumă fie spus, dacă luam întâi extrasul de cont pe o lună şi apoi veneam mîine şi luam pentru 3 luni, cît plăteam mîine?
ofiţer BCR: 4 lei
client: ... Bun aşa ... daţi-mi vă rog un extras de cont la 4 lei.

Minciuna ca mijloc de adaptare

Trăim într-o lume contrafăcută. Diplome „fake” la universităţi de prestigiu decorează CV-urile aleşilor noştri, ale şefilor, colegilor şi vecinilor noştri. CV-uri fake, ornamentate cu diplome trendi intră în competiţie cu CV-uri modest de cinstite. Mincinosul ştie că doar o miză mare ar putea determina pe un jurnalist iscoditor să verifice autenticitatea unei diplome, apelînd direct la sursă. Mincinosul ştie că, de obicei, cu cît o persoană beneficiază de un status mai înalt şi de o putere financiară mai mare, este mai credibil în ceea ce spune privitor la pregătirea sa academică. Şi la urma urmei, poate fi credibil, atît timp cît ar putea să-şi plătească taxa de participare fără frecvenţă şi în final să-şi cumpere la un preţ derizoriu o diplomă. De ce să mintă că are o diplomă, cînd îl costă atît de puţin să-şi cumpere una? Mai ales că cei care au cunoştinţe şi abilităţi de a scrie o lucrare de licenţă sau o teză de doctorat sunt prea săraci financiar ca să nu accepte să-şi vîndă gîndirea pe piaţa diplomelor noi sau second hand. Doctoratele se fac în serie, sunt cumpărate cu mii de euro, îmbogăţesc profesorii şi ridică spectaculos nivelul academic al beneficiarilor. Dar şi un doctorat cumpărat este o minciună, una mai frumos ambalată.

Trăim, învăţăm, muncim şi încercăm să rezistăm într-o lume a lucrărilor la comandă … faci comandă online pentru o lucrare de licenţă sau pentru un referat, potenţialii autori ofertează, se întîlneşte cererea cu oferta, are loc o licitaţie, cîştigă oferta cu preţul cel mai scăzut, autorul cîştigător e fericit, scrie o lucrare originală sau adaptează pe măsura beneficiarului o lucrare second hand, se tranzacţionează lucrarea în schimbul banilor, beneficiarul susţine lucrarea în faţa comisiei, ia nota, se pavoazează CV-ul …   Şi care-i problema? Păi problema e că cel care şi-a luat astfel examenul, licenţa sau doctoratul are convingerea că şi tu ai procedat identic. Că o diplomă nu valorează mai mult decît preţul care a fost plătit pentru ea. Că important este ceea ce faci, nu ceea ce ştii. Just do it! Cel care face trebuie să şi greşească, căci numai cine nu face nu greşeşte. O bună justificare pentru cel care „doar face”, iar greşelile îi acoperă astfel neştiinţa. Toleranţa socială faţă de greşeli este mare, mai ales atunci cînd nu costă viaţa. Dar din păcate, sunt încă meserii în care ignoranţa unuia costă viaţa altuia. Poate nici asta nu mai contează, atît timp cît medicul care a omorît un om are bani suficienţi pentru a da mai departe mita pe care a primit-o şi poate învăţa din propria greşeală penală, spre confortul viitorilor săi pacienţi.

Cu insatisfacţie recunosc că pînă acum cîteva luni scriam referate, lucrări de licenţă şi doctorate "la comandă". Cîştigam bine din această activitate şi trăiam confortabil, convinsă fiind că dacă nu aş fi făcut-o eu, o făceau alţii. Am renunţat, speriată de gîndul că unul dintre beneficiarii lucrărilor mele ar putea ajunge premier sau ministru al educaţiei sau medicul meu de familie. Un scenariu trist, nu-i aşa?

Las' că merge şi aşa!

Mă irită această "toleranţă" faţă de treaba prost făcută de către omul nepotrivit. Ceea ce mă irită însă mai mult este atitudinea dispreţuitoare şi intolerantă faţă de cel care-şi asumă riscul de a răspunde că "aşa nu (mai) merge".

Unii spun "las' că merge", acceptînd cu o resemnare mioritică că ceea ce merge rău de ceva vreme nu trebuie să iasă din rutină, trebuie să meargă aşa pe vecie. Alţii spun "las' că merge" deoarece e mai comod aşa, pentru că dacă un lucru merge oricum, indiferent cum, este lipsit de sens să investeşti efort în a-l face să meargă mai bine. Mulţi spun "las' că merge" clamînd cu superficialitate eficienţa, importanţa ca ceva să meargă mai repede, cu resurse minimale de timp, de efort mental şi de transpiraţie. Nu contează rezultatul, important este că ai făcut, că ai încercat. Este blamabil să-l corectezi pe cel care a făcut. Important este să apreciezi efortul depus pentru a face ceva. Just do it! Doar fă, indiferent cum!

Şi ce dacă peretele noii case în care te-ai mutat este înclinat cu 5 cm, că jurnalistul face o greşeală gramaticală pe frază, că medicul uită un instrument de tăiere în abdomenul pacientului, că şoferul nu semnalizează cînd virează la stînga, că poliţistul aflat în intersecţie nu-l vede pe cel care trece pe roşu, că promoţia nu este o reală reducere cu 50 la sută, că lucrarea de licenţă a feciorului tău este cumpărată, că o persoană publică este acuzată de furt intelectual ... Şi ce dacă ... "las' că merge şi aşa" ...

Altfel spus, tot în stilul nostru balcanic: "Şi care-i problema?"

Mic tratat despre inadaptabilitate pentru începători I

Acest tratat despre inadaptabilitate se adresează celor cinstiţi care au eşuat şi nu înţeleg de ce. Celor care cred în modele demodate şi care insistă să creadă într-o lume ghidată de valori non-financiare, intangibile. Celor care cred în poveşti cu zîne şi cu feţi frumoşi care în finalul poveştii înving balaurul cu zece sau şapte capete. Celor care cred că adevărul este prioritar în faţa minciunii. Celor care cred că realitatea nu se întîmplă la televizor, ci se face la televizor. Celor care cred că ploaia este frumoasă. În general, celor care cred.

Scopul este unul hedonic, de a-i face pe inadaptabilii de astăzi să se simtă mai bine acceptîndu-şi inadaptabilitatea. Eu am ales libertatea de a fi inadaptabilă, aşa cum am ales libertatea de a nu munci sau libertatea de a scrie cu î din i. Şi pentru că în drumul meu spre "succes" pe calea anevoioasă a libertăţii şi intoleranţei m-am rătăcit adesea, am considerat util a lăsa marcaje pentru cei care vin în urmă. Îmi place să numesc acest demers curajul de a fi inadaptabil, ceea ce nu e altceva decît curajul de a fi tu însuţi într-o lume care a uitat să fie. Just be (you)!

Inteligenţa ca adaptabilitate

Inteligenţa, fie ea logico-matematică, socială sau practică este definită ţinînd cont de gradul de adaptabilitate la mediu/context, de capacitatea de a răspunde adecvat stimulilor. În lumea animală „neinteligentă” adaptabilitatea înseamnă supravieţuire, căci cine nu se adaptează este sortit morţii premature. În lumea umană, neadaptarea este una dintre cauzele eşecului. A nu face cum face toată lumea îl face pe cel care nu se conformează să devină luzăr, sărac, ineficient.

Dar dacă, pentru a te adapta, trebuie să fii mai prost decît eşti, care este soluţia cîştigătoare? Ce faci dacă iteligenţa, dincolo de o simplă definiţie, este apreciată de ceilalţi ca măsură a adaptabilităţii la prostie sau cel puţin a toleranţei la prostie? În lumea condusă de proşti aceştia devin modele de succes, sunt invidiaţi, au bani, maşini, amante, au poziţii sigure pe înalte trepte ale ierarhiei sociale, prostia devine o virtute, iar adaptabilitatea este definită ca inteligenţa de a fi prost. Mai bine prost şi bogat, decît deştept şi sărac. Nu contează ce ştii, nu contează ce gîndeşti ci ceea ce faci sau, mai rău, ceea ce spui că faci, că ai făcut sau că vei face. Pentru a „ajunge ceva în viaţă” este vital să devii prost. Just do (it)! Şi dacă nu poţi să devii prost, măcar să te porţi cameleonic, să mimezi prostia celor care sunt mai aproape de tine. Spune-mi pe cine respecţi şi îţi voi spune cît de inteligent ai devenit.

Prostul inteligent

În autobuz sau tramvai am ocazia să aud zilnic vorbindu-se despre prostia aleşilor, alegătorilor, colegilor, rudelor, femeilor, poliţiştilor. Vorbindu-se prost despre prostie. Primesc zilnic în generoasa mea cutie poştală electronică bancuri, imagini, filme şi citate care subliniază comic prostia, dar expeditorii mei sunt majoritatea asemenea personajelor din aceste mesaje. „Rîde ciob de oală spartă”, spunea străbunicul meu. Prostul rîzînd de prost(ie), fără autoironie, ci complexat de superioritate. Disonant, oarecum asemănător cu cel care înjură, jigneşte, bîrfeşte, vede o biserică, îşi face cruce amplu cu mîna sau mai discret cu limba, trece de biserică şi o ia de la capăt cu înjurăturile, pînă la următoarea biserică.