Opinii despre Phantom (a) lui Peter Lik

Aflu astăzi din The Guardian că cea mai scumpă fotografie vândută vreodată este aceasta :

Fotografia  a fost vândută cu 6,5 milioane de dolari, Peter Lik surclasându-l pe Andreas Gursky, a cărui fotografie "Rhein II" a fost vândută în anul 2011 pentru doar 4,3 milioane de dolari (sic!).

 Acestea fiind spuse, îmi permit să-mi dau şi eu părerea, că doar sunt la mine pe blog şi nu e interzis să ai opinii: fotografia este numai bună pentru a-mi împodobi monitorul, iar fantomaticul nud din raza luminoasă nu mă face să spun "wow". 

 Ce face totuşi această captură a canionului Antilopei din Arizona să fie apreciată de către un colecţionar bogat? Fantoma luminoasă din centrul fotografiei o fi autentică sau o fi prelucrată? 

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări am stăruit cu mintea şi sufletul asupra imaginii de mai sus preţ de câteva minute. Apoi am căutat pe google alte imagini cu "fantomele" luminoase din canion.  

Răspunsul pe care îl am acum este doar cu privire la necunoscutul care a achiziţionat fotografia: o persoană excentrică care nu are ce face cu banii şi s-a plictisit de investiţii imobiliare, financiare sau în metale preţioase. 

Şi da, o să continui să fotografiez şi să transmit emoţii cu speranţă că poate voi câştiga la loterie măcar jumătate din suma cu care a fost plătit Peter Lik. 

Cum am devenit fotograf

Este o provocare să scriu despre mine ca fotograf. Este întâia dată când fac asta. Dar unei provocări se cade să îi răspunzi. Iar Sorin Piciu m-a provocat să fac acest  demers.  

 Nu stiu când am început să fotografiez. Modul în care percep eu realitatea este unul fotografic. De când mă ştiu privesc astfel lumea. Îmi mut privirea de la un cadru la altul şi mă bucur copilăreşte de fiecare imagine pe care privirea mea avidă de frumos o captează. Am ajuns să folosesc un aparat din dorinţa de a opri timpul, pentru a putea să arăt şi celorlalţi ceea ce am văzut eu undeva, cândva. Cred că e puţin egoism în această dorinţă a mea de a păstra cumva o secundă de viaţă, dar şi altruism – în egală măsură – pentru a o dărui celor care nu au avut privilegiul de a o trăi atunci şi acolo. 

 În studenţie, am fotografiat cu un Zenit. Fotografiile şi filmele nedevelopate făcute în acea perioadă s-au pierdut prin sertare. Am stricat repede aparatul şi o lungă perioadă m-am mărginit doar a privi fotografic. O clipire şi gata declanşarea!  Am adunat astfel în memorie mii de fotografii. Am încercat să pictez aceste amintiri şi nu am reuşit vreodată. Ca urmare, în anul 2011 am decis să folosesc o unealtă foto digitală. Doi ani mai târziu, în iarna lui 2013, am constatat că lumea nu încape pe un senzor atât de mic şi am început a mă folosi de DSRL-ul soţului meu.  

 Îmi place să fotografiez oraşul, cu oamenii şi poveştile lor. Îmi doresc să transmit emoţia pe care am trăit-o eu atunci când am apăsat pe declanşator. Şi am convingerea că modul cel mai potrivit pentru a transmite acea emoţie este o imagine în alb negru. 

 O parte din fotografiile mele sunt postate pe facebook ... şi le poţi vizualiza aici .

 Iată un autoportret dintr-o zi însorită de septembrie, făcut anul acesta de la fereastra locuinţei mele:

Urgenţa democratizării Institutului Cultural Român

De alaltăieri, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 îmi repet obsedant o întrebare la care nu reuşesc să aflu răspunsul: care este "urgenţa" recentelor măsuri luate în domeniul cultural? Altfel spus, unde este urgenţa în ceea ce priveşte reorganizarea Institutului Cultural Roman (i ce re) şi trecerea institutului de sub autoritatea Preşedintelui României, indiferent care ar fi numele acestuia, sub control parlamentar, mai precis, sub autoritatea Senatului. 

De ce era urgent ca Presedintele României să nu mai fie preşedinte de onoare al ICR, aşa cum era prevăzut print-o lege din 2003 ? Pentru că astăzi pe preşedinte îl cheamă Băsescu? Pentru că vrem să-i diminuam lui Băsescu atribuţiile şi, neputând face asta printr-o modificare în regim de urgenţă a Constituţiei, apelăm la ordonanţe guvernamentale şi decizii parlamentare urgente, dar fără valoare juridică? Sau poate pentru că, în urmă cu ceva vreme, a fost promovat un ponei roz de către un institut al cărui preşedinte de onoare era Traian Băsescu?

Oare viitorul preşedinte, indiferent dacă acesta va fi Crin Antonescu sau altcineva va fi mulţumit de această decizie sau va ruga viitorul premier să ia de urgentă o nouă decizie prin care, tot în numele unei urgente transparenţe şi democratizări să-i redea autoritatea pierdută de către inamicul Băsescu? 

În căutarea răspunsurilor la cele de mai sus, am găsit un răspuns, exprimat retoric sub forma unei întrebări: "Politicienii  aflaţi astăzi la putere nu ştiu că Traian Băsescu nu este o instituţie?"

Paciurea – promovat de englezi, dar uitat de români

În anul 2008, Institutul Henry Moore din Leeds a selectat pentru expoziţia “Against Nature – The hydrid forms of modern sculpture” una dintre himerele lui Dimitrie Paciurea, alături de lucrări ale unor faimoşi sculptori cum ar fi Julio Gonzalez, Jean Arp, Jacob Epstein, Max Ernst, Hans Bellmer sau Louise Bourgeois. La acea vreme, această ştire m-a bucurat, considerînd că englezii au restaurat post-mortem imaginea unui mare sculptor român despre care cred, fără exagerare, că poate fi comparat cu Constantin Brâncuşi.

În anul 2010, constat cu nestăvilită mîhnire că Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, instituţie publică de cultură aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti îi anulează lui Paciurea paternitatea asupra uneia dintre cele mai cunoscute sculpturi ale sale: Gigantul.

“Gigantul” lui Paciurea este una dintre lucrările unui grup sculptural cunoscut sub denumirea de “Peştera” sau “Grota fermecată”, ansamblu aflat odinioară (înainte de ridicarea mausoleului) în Parcul Carol din Bucureşti. Iniţial, gigantul paciurian era aşezat la intrarea într-o grotă, alături de fratele său, “Gigantul” lui Fritz Storck şi păzea împreună cu acesta trupul nud al unei tinere femei adormite, rîvnite cîndva de amîndoi. Printr-un gest demolator, cei doi uriaşi străjeri au fost despărţiţi, plasaţi la dreapta şi la stînga unei alei din Parcul Carol, puşi să privească în gol. Femeia, operă a sculptorului Filip Marin, a fost aruncată în iarba altui parc, pentru a i se acoperi interzisa nuditate. În locul grotei a fost ridicat un mausoleu. Gestul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic de a reconstitui ansamblul sculptural din Parcul Carol este unul lăudabil. Dar dacă această reconstrucţie se face prin “demolarea” unuia dintre giganţi, gestul devine unul blasfemiator, jignitor. Atît timp cît unul dintre giganţi este realizat de către Paciurea, cum altfel ar trebui să interpretez textul de pe site-ul acestei instituţii publice referitor la “Gigantul 1 şi Gigantul 2, realizate de Frederic (n.a. Fritz) Storck în 1906”. Mă întreb cinic dacă acest text este rezultatul incompetenţei sau este un gest ascuns de a-l ridica pe unul dintre fraţii Storck, artist de altfel remarcabil, la nivelul geniului lui Paciurea?

Pentru funcţionarii platiţi din taxele şi impozitele mele, dar şi pentru toţi ceilalţi care nu fac diferenţa între cei doi giganţi, cel al lui Paciurea şi cel al lui Stork găsesc că cea mai potrivită descriere este cea făcută de un alt mare sculptor, Oscar Han:"Gigantul în piatră al lui Paciurea, înmărmurit în faţa frumoasei din peşteră, într-o încordare supraomenească, desfăşoară toată splendoarea plastică a corpului uman. Celalalt, indiferent, în poză de model, inanimat, reaminteşte fotografic figura lui Matei Chrilov, fost model la Belle Arte ".

Este drept că sursa indicată pe site-ul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic este ziare.com, dar acest lucru nu poate fi o scuză atât timp cît jurnaliştii de la ziare.com au aflat despre refacerea “Grotei” de la funcţionarii din administraţie şi, mai mult, informaţia a fost publicată pe site-ul propriu al instituţiei la secţiunea „ştiri/noutăţi – refacere opere de artă”. De altfel, infomaţia a apărut pe Internet în mult mai multe pagini, cu multe alte “surse”, principala sursă indicată fiind realitatea.net. Dar pe mine nu mă interesează sursa invocată, nu mă indignează incompetenţa cunoscută a realizatorilor de ştiri. Ceea ce îmi stârneşte porniri agresive este indiferenţa, incompetenţa şi/sau neglijenţa funcţionarilor plătiţi de la bugetul local, funcţionari cărora nu le pasă de “imaginea Capitalei României”, imagine pe care susţin că o promoveză. Pentru că, tot de pe site-ul acestei instituţii aflu că misiunea ei este de a “promova imaginea Capitalei României de oraş al turismului cultural” şi că desfăşoară în acest sens “multiple activităţi legate de cercetarea, asistenţa de specialitate, popularizarea obiectivelor turistice care dau personalitate Bucureştilor”. Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, prin incompetenţii săi funcţionari, în loc de a “pune în valoare monumentele de for public ale Capitalei” a ales să pună în umbră numele unui maestru, iar în loc de a “asigura sporirea zestrei de monumente de for public a Metropolei”, a considerat oportun să asigure sărăcirea zestrei culturale prin scoaterea din patrimoniu a “Gigantului” semnat de Dimitrie Paciurea.

Sala Constantin Brâncuşi

Astăzi, duminică fiind, am vrut să vizitez nişte expoziţii. Printre altele, vroiam să văd expoziţia de sculptură de la Palatul Parlamentului. Şi când am ajuns acolo am avut o surpriză neplăcută: duminica este închis. Chiar aşa. În dispreţ faţă de cetăţeni, mai ales faţă de cei care muncesc, expoziţia de la Sala Constantin Brâncuşi este deschisă doar în zilele lucrătoare, adică de luni până vineri, de la ora 10.00 la ora 17.00. Poate dragii noşti parlamentari păstrază acest spaţiu doar pentru plăcerea lor estetică şi acesta este motivul pentru care îi văduvesc pe alegătorii lor de aceeaşi plăcere. Şi chiar dacă suntem în Europa, nu trebuie să ţinem cont că în ţările din spaţiul nostru comun muzeele sunt închise doar în ziua de luni :)
La o căutare rapidă pe net, pe site-ul 24fun constat că programul este de Miercuri până duminică, între orele 10.00 - 17.00 ...

Odihneşte-te în pace, Louise Bourgeois!

Acum două zile îi povesteam lui Traian, că una dintre cele mai bătrâne sculptoriţe în viaţă este Louise Burgeois. Vroiam să îl încurajez astfel în demersul său artistic. Are doar 50 de ani, iar Louise făcea primii săi păianjeni la 80 ...

Astăzi am aflat că ieri, la aproape 99 de ani, Louise a murit.

MNAC

Noutaţi la Muzeul Naţional de Arta Contemporană. Nou este doar formatul expozitiei "lemn.ro", pentru că lucrările sunt vechi, din colecţia muzeului.
Napoleon Tiron

Doru Covrig - Dictatorul, 1988

Mircea Roman - Înger, 1994
Aurel Vlad - Adam şi Eva înspăimântaţi, 1996

Virgil Scripcaru - 412x4, în memoria celor 412 cireşi dintr-o livadă a cartierului bucureştean Berceni, sacrificaţi în anul 2006

Charlie şi fabrica de ciocolată

Am început să citesc povestioare pentru copii. Nu e rău, nu-i aşa? Mai ales când autorul este unul remarcabil. Povestea lui Charlie, alături de părinţii, bunicii şi bunicele lui o puteţi citi online aici.

Shanghai 2010 - Better City, Better Life

Pavilionul României

Multumesc Nichita

De 26 de ani, necuvintele îngerului blond vin peste mine din ceruri.

Îi mulţumesc lui pentru că mi-a adus liniştea în adolescenţa şi m-a ajutat să-mi "arunc în râu sufletul de copil" şi să aştept cu speranţă "tragicul de pescar milos" să mi-l aducă în braţe "tocmai acum".

Îi mulţumesc tot lui pentru că m-a învăţat să comunic altfel, să îmi transform braţul stâng în "ramură cu frunze" şi să privesc apoi minunea prin care copacul de lângă mine a murit puţin şi una din ramuri i s-a făcut "braţ cu degete".