Veşnic rebelă

De când îmi amintesc despre mine sunt o rebelă. Am fost o protestatară în raport cu autoritatea părinţilor în pruncie, apoi cu cea a profesorilor la şcoală şi, în ultimă instanţă, cu cea a şefilor la serviciu. Iar de câţiva ani, de când sunt singurul meu şef, rebeliunea este doar faţă de stupiditatea autorităţii publice, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea rigidă de către aceasta a ceea ce este permis sau interzis.

Jocul meu preferat a fost (şi rămâne) unul ce se poate rezuma astfel: "prin reducere la absurd să presupunem că este aşa cum spui tu". Şi întregul meu demers cognitiv devine astfel o lungă serie de argumente pentru a ajunge la o concluzie falsă şi a dovedi astfel că şi ipoteza de la care am plecat dându-ţi dreptate este de asemenea falsă.

Dar, cu toate că îmi place mult jocul, sunt situaţii când îl refuz. Nu presupun, nici măcar prin reducere la absurd, că albul este negru sau negrul este alb, că apusul soarelui e răsărit şi invers. În aceeaşi măsură în care nu presupun că D-zeu nu există sau că adevărul poate fi şi o minciună.

Atitudinea mea rebelă este şi una nonconformistă. Adică îmi este greu să fac aşa pentru că aşa se face, pentru că aşa face "toată" lumea, să accept cu uşurinţă ceva doar pentru că trebuie. Un alt joc drag, venit ca răspuns la maternul "trebuie" este: "Şi dacă nu, ce se întâmplă ?". Adică "ce ar fi dacă nu ar trebui?"

Ei bine, astăzi, am fost acuzată de conservatorism şi am avut îndoială cu privire la nonconformismul meu. Adică am constatat că de fapt mă conformez normelor şi tradiţiilor într-o măsură atât de mare încât se poate spune despre mine că am îmbătrânit. Dacă politeţea, extazierea în faţa frumosului, modestia şi/sau bunul simţ ţin de tradiţie, da, recunosc: sunt bătrână. Aparent, căci în fapt a fi modestă într-o lume în care modestia nu mai este valorizată, a te încăpăţâna să iubeşti frumosul când grotescul se vinde mai bine, a căuta profunzimea când superficialitatea este calea rapidă spre succes, a-ţi recunoaşte ignoranţa într-o lume semidoctă este tot a fi atipic atitudinal şi comportamental.

Ca urmare, după o scurtă panică a pierderii nonconformismului, mi-am revenit şi spun în continuare despre mine că sunt o rebelă. O rebelă intolerantă, chiar dacă trăiesc într-o lume educată recent în spiritul toleranţei doar de dragul de a face lucrurile să se întâmple cât mai repede, fără poticneli în pertractări consumatoare de resurse. Eu am timp să fiu contra, chiar dacă "lumea" nu are timp de intoleranţe căci "timpul costă bani", iar lucrurile trebuie făcute nu bine, ci cât mai repede şi deciziile nu e vital să fie optime, ci doar să fie luate.

Autoportet, septembrie 2014

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul  simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:

Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.  

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul -  că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului. 

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.

Dor

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....

Mereu vineri

Viiiiiiiiiiiiiiiineri! Uraaaaaaaaaaaa! E vineri! Majoritatea prietenilor mei se bucură vinerea că vine libertatea sfîrşitului de săptămînă. Există chiar şi o urare: "Happy Friday!". Adică să ai o "Vinere fericită". Pentru că după cinci zile petrecute la serviciu urmează două zile de basm în care te scoli la ce oră vrei, faci ce vrei sau stai cît vrei. Două zile în care ţi se pare că ai timp pentru toate lucrurile şi iubirile pentru care n-ai avut timp în perioada dintre luni şi vineri. Două zile în care îţi propui să ai timp să te plimbi, să citeşti, să găteşti, să te joci cu juniorii, să te întîlneşti cu prietenii, să te ocupi cu altceva, să faci ce îţi place.

 

Satisfacţia este însă scurtă, căci duminică începi deja să devii angoasat de lunea ce va să vină. 

Astăzi m-am surprins fericită pentru că-mi pot permite să trăiesc fiecare zi a săptămînii ca şi cum ar fi vineri. M-am surprins fericită că duminică seara nu trăiesc angoasa sfîrşitului de "sfîrşit de săptămînă", că nu trebuie să-mi pregătesc hainele de serviciu pentru luni dimineaţă ...

Doresc tuturor prietenilor mei să dobîndească cît mai curînd această fericire. Poate astfel voi reuşi să mă întîlnesc mai des cu ei. 

Cînd eram copil

Cînd eram copil certam oamenii mari care rupeau florile. „Folile ping” le spuneam şi le arătam cum lăcrimează tulpina ruptă.

Cînd eram copil mă jucam cu focul. Pînă cînd, într-o zi, am ars buzele păpuşii mele preferate.

Cînd eram copil îmi plăcea să alerg desculţă, prin ţărîna din ocol. Acum păşesc cu prudenţă în nisip, atentă la eventualele cioburi, cuie sau ţigări nestinse.

Cînd eram copil îmi plăcea ploaia mai mult decît soarele. Am învaţat greu ce este şi la ce foloseşte umbrela, căci m-am încăpăţînat să nu accept a mă apăra de ceea ce iubesc.

Cînd eram copil îmi plăceau şoriceii. Îmi plăcea să-i plimb în buzunarele treningului. Pe unul l-au ucis colegii de clasă şi l-am îngropat în curtea şcolii. I-am pus o cruce din scobitori. Pe altul l-a înecat mama, din greşeală, cînd a spălat pantalonii şi nu a verificat ce era prin buzunare.

Cînd eram copil îmi plăceau broaştele, fie ele rîioase sau nu. Îmi plac şi acum dar, cînd am găsit o broscuţă în pat m-am speriat şi nu am adormit pînă ce nu am gonit-o din camera cabanei.

Cînd eram copil îi oboseam pe ceilalţi cu întrebările. Acum îi agasez cu răspunsurile.

Cînd eram copil iubeam păpuşile. Mai tîrziu am făcut păpuşi pentru prieteni. Acum păpuşile zac într-un cufăr al mamei şi nu mai au loc în viaţa mea.

Cînd eram copil abia aşteptam să mă trimită mama la bunici. Acum le aprind lumînări, din cînd în cînd, din ce în ce mai rar.

Cînd eram copil mă jucam. Pur şi simplu. Acum citesc despre teoria matematică a jocurilor.

Cînd eram copil mi se spunea adesea că o să cresc mare. Am crescut mare şi mi se spune uneori că e minunat să rămîi copil. Sau dacă n-ai rămas, să redevii copil.

Minciuna ca mijloc de adaptare

Trăim într-o lume contrafăcută. Diplome „fake” la universităţi de prestigiu decorează CV-urile aleşilor noştri, ale şefilor, colegilor şi vecinilor noştri. CV-uri fake, ornamentate cu diplome trendi intră în competiţie cu CV-uri modest de cinstite. Mincinosul ştie că doar o miză mare ar putea determina pe un jurnalist iscoditor să verifice autenticitatea unei diplome, apelînd direct la sursă. Mincinosul ştie că, de obicei, cu cît o persoană beneficiază de un status mai înalt şi de o putere financiară mai mare, este mai credibil în ceea ce spune privitor la pregătirea sa academică. Şi la urma urmei, poate fi credibil, atît timp cît ar putea să-şi plătească taxa de participare fără frecvenţă şi în final să-şi cumpere la un preţ derizoriu o diplomă. De ce să mintă că are o diplomă, cînd îl costă atît de puţin să-şi cumpere una? Mai ales că cei care au cunoştinţe şi abilităţi de a scrie o lucrare de licenţă sau o teză de doctorat sunt prea săraci financiar ca să nu accepte să-şi vîndă gîndirea pe piaţa diplomelor noi sau second hand. Doctoratele se fac în serie, sunt cumpărate cu mii de euro, îmbogăţesc profesorii şi ridică spectaculos nivelul academic al beneficiarilor. Dar şi un doctorat cumpărat este o minciună, una mai frumos ambalată.

Trăim, învăţăm, muncim şi încercăm să rezistăm într-o lume a lucrărilor la comandă … faci comandă online pentru o lucrare de licenţă sau pentru un referat, potenţialii autori ofertează, se întîlneşte cererea cu oferta, are loc o licitaţie, cîştigă oferta cu preţul cel mai scăzut, autorul cîştigător e fericit, scrie o lucrare originală sau adaptează pe măsura beneficiarului o lucrare second hand, se tranzacţionează lucrarea în schimbul banilor, beneficiarul susţine lucrarea în faţa comisiei, ia nota, se pavoazează CV-ul …   Şi care-i problema? Păi problema e că cel care şi-a luat astfel examenul, licenţa sau doctoratul are convingerea că şi tu ai procedat identic. Că o diplomă nu valorează mai mult decît preţul care a fost plătit pentru ea. Că important este ceea ce faci, nu ceea ce ştii. Just do it! Cel care face trebuie să şi greşească, căci numai cine nu face nu greşeşte. O bună justificare pentru cel care „doar face”, iar greşelile îi acoperă astfel neştiinţa. Toleranţa socială faţă de greşeli este mare, mai ales atunci cînd nu costă viaţa. Dar din păcate, sunt încă meserii în care ignoranţa unuia costă viaţa altuia. Poate nici asta nu mai contează, atît timp cît medicul care a omorît un om are bani suficienţi pentru a da mai departe mita pe care a primit-o şi poate învăţa din propria greşeală penală, spre confortul viitorilor săi pacienţi.

Cu insatisfacţie recunosc că pînă acum cîteva luni scriam referate, lucrări de licenţă şi doctorate "la comandă". Cîştigam bine din această activitate şi trăiam confortabil, convinsă fiind că dacă nu aş fi făcut-o eu, o făceau alţii. Am renunţat, speriată de gîndul că unul dintre beneficiarii lucrărilor mele ar putea ajunge premier sau ministru al educaţiei sau medicul meu de familie. Un scenariu trist, nu-i aşa?

Las' că merge şi aşa!

Mă irită această "toleranţă" faţă de treaba prost făcută de către omul nepotrivit. Ceea ce mă irită însă mai mult este atitudinea dispreţuitoare şi intolerantă faţă de cel care-şi asumă riscul de a răspunde că "aşa nu (mai) merge".

Unii spun "las' că merge", acceptînd cu o resemnare mioritică că ceea ce merge rău de ceva vreme nu trebuie să iasă din rutină, trebuie să meargă aşa pe vecie. Alţii spun "las' că merge" deoarece e mai comod aşa, pentru că dacă un lucru merge oricum, indiferent cum, este lipsit de sens să investeşti efort în a-l face să meargă mai bine. Mulţi spun "las' că merge" clamînd cu superficialitate eficienţa, importanţa ca ceva să meargă mai repede, cu resurse minimale de timp, de efort mental şi de transpiraţie. Nu contează rezultatul, important este că ai făcut, că ai încercat. Este blamabil să-l corectezi pe cel care a făcut. Important este să apreciezi efortul depus pentru a face ceva. Just do it! Doar fă, indiferent cum!

Şi ce dacă peretele noii case în care te-ai mutat este înclinat cu 5 cm, că jurnalistul face o greşeală gramaticală pe frază, că medicul uită un instrument de tăiere în abdomenul pacientului, că şoferul nu semnalizează cînd virează la stînga, că poliţistul aflat în intersecţie nu-l vede pe cel care trece pe roşu, că promoţia nu este o reală reducere cu 50 la sută, că lucrarea de licenţă a feciorului tău este cumpărată, că o persoană publică este acuzată de furt intelectual ... Şi ce dacă ... "las' că merge şi aşa" ...

Altfel spus, tot în stilul nostru balcanic: "Şi care-i problema?"

Caligrafie între literele de mînă şi literele de tipar

Cu ocazia ultimului curs, am constatat că nu am mai scris cu mîna de cîţiva ani. Sau dacă am scris, acest lucru l-am făcut în grabă, mîzgălind în agendă cîteva cuvinte prescurtate sau cîteva cifre. Nu am uitat să scriu „de mînă”, nu am pierdut această abilitate, dar nu mai reuşesc să scriu frumos. Pe vremuri aveam nota 10 (zece) la caligrafie, adică scriam frumos şi citeţ. Şcolăriţă fiind, am transpirat făcînd beţişoare şi cîrlige, iar astăzi literele scrise de mîna mea  arată chinuite, ca nişte monştri, un amestec inegal de Arial şi Brush Script.

Pentru că de ani buni n-am mai exersat scrisul şi am preferat varianta comodă, modernă de a selecta fonturi frumoase dintr-o listă, am ajuns să scriu de mînă ca şi cum aş scrie de tipar. Sunt fericită totuşi că, ispitită fiind de farmecul literelor de pe compiuterul meu, n-am renunţat la diacritice. Atît mi-a mai rămas: să iubesc diacriticele. Fără ele nu aş putea face diferenţa între tata şi ţâţa mamei, de exemplu. Nu ştiu alţii cum pot, dar mie mi-ar fi greu fără ele. Şi nu doar de dragul lizibilităţii …

 

Mic tratat despre inadaptabilitate pentru începători I

Acest tratat despre inadaptabilitate se adresează celor cinstiţi care au eşuat şi nu înţeleg de ce. Celor care cred în modele demodate şi care insistă să creadă într-o lume ghidată de valori non-financiare, intangibile. Celor care cred în poveşti cu zîne şi cu feţi frumoşi care în finalul poveştii înving balaurul cu zece sau şapte capete. Celor care cred că adevărul este prioritar în faţa minciunii. Celor care cred că realitatea nu se întîmplă la televizor, ci se face la televizor. Celor care cred că ploaia este frumoasă. În general, celor care cred.

Scopul este unul hedonic, de a-i face pe inadaptabilii de astăzi să se simtă mai bine acceptîndu-şi inadaptabilitatea. Eu am ales libertatea de a fi inadaptabilă, aşa cum am ales libertatea de a nu munci sau libertatea de a scrie cu î din i. Şi pentru că în drumul meu spre "succes" pe calea anevoioasă a libertăţii şi intoleranţei m-am rătăcit adesea, am considerat util a lăsa marcaje pentru cei care vin în urmă. Îmi place să numesc acest demers curajul de a fi inadaptabil, ceea ce nu e altceva decît curajul de a fi tu însuţi într-o lume care a uitat să fie. Just be (you)!

Inteligenţa ca adaptabilitate

Inteligenţa, fie ea logico-matematică, socială sau practică este definită ţinînd cont de gradul de adaptabilitate la mediu/context, de capacitatea de a răspunde adecvat stimulilor. În lumea animală „neinteligentă” adaptabilitatea înseamnă supravieţuire, căci cine nu se adaptează este sortit morţii premature. În lumea umană, neadaptarea este una dintre cauzele eşecului. A nu face cum face toată lumea îl face pe cel care nu se conformează să devină luzăr, sărac, ineficient.

Dar dacă, pentru a te adapta, trebuie să fii mai prost decît eşti, care este soluţia cîştigătoare? Ce faci dacă iteligenţa, dincolo de o simplă definiţie, este apreciată de ceilalţi ca măsură a adaptabilităţii la prostie sau cel puţin a toleranţei la prostie? În lumea condusă de proşti aceştia devin modele de succes, sunt invidiaţi, au bani, maşini, amante, au poziţii sigure pe înalte trepte ale ierarhiei sociale, prostia devine o virtute, iar adaptabilitatea este definită ca inteligenţa de a fi prost. Mai bine prost şi bogat, decît deştept şi sărac. Nu contează ce ştii, nu contează ce gîndeşti ci ceea ce faci sau, mai rău, ceea ce spui că faci, că ai făcut sau că vei face. Pentru a „ajunge ceva în viaţă” este vital să devii prost. Just do (it)! Şi dacă nu poţi să devii prost, măcar să te porţi cameleonic, să mimezi prostia celor care sunt mai aproape de tine. Spune-mi pe cine respecţi şi îţi voi spune cît de inteligent ai devenit.

Prostul inteligent

În autobuz sau tramvai am ocazia să aud zilnic vorbindu-se despre prostia aleşilor, alegătorilor, colegilor, rudelor, femeilor, poliţiştilor. Vorbindu-se prost despre prostie. Primesc zilnic în generoasa mea cutie poştală electronică bancuri, imagini, filme şi citate care subliniază comic prostia, dar expeditorii mei sunt majoritatea asemenea personajelor din aceste mesaje. „Rîde ciob de oală spartă”, spunea străbunicul meu. Prostul rîzînd de prost(ie), fără autoironie, ci complexat de superioritate. Disonant, oarecum asemănător cu cel care înjură, jigneşte, bîrfeşte, vede o biserică, îşi face cruce amplu cu mîna sau mai discret cu limba, trece de biserică şi o ia de la capăt cu înjurăturile, pînă la următoarea biserică.

Mica publicitate

Caut ţară. Ofer recompensă. Nu sunt pretenţioasă, vreau o ţară cu o singură dictatură, nu cu două.

Fereşte-te de el

Nu răspunde prostului. Nu-i da explicaţii. Dacă un cîine te latră şi tu nu poţi să-l latri, îi explici ceva?
Nu lupta cu prostul. Nu-i da pietre. Mai bine fugi.

Cum m-am lăsat de televiziune

N-a fost uşor să rezist ispitei. Mai ales că am trei televizoare în casă.

În primul rînd, am renunţat la tolcşouri. Într-o seară am făcut un test de memorie. Am încercat să-mi amintesc ce a zis Hurezeanu despre Băsescu în urmă cu un an. Sau ce a zis Turcescu sau Dragotescu sau Dinescu sau Dumitrescu sau Stănescu sau CTPopescu sau alt Escu. Nimic (re)memorabil! Un alt test pe care nu l-am trecut a fost acela de a găsi în sertarele mnezice numele primilor doi primari ai capitalei. Cu unul dintre nume, Halaicu, m-a ajutat un prieten, iar celălalt nume am renunţat a-l mai căuta. La ce mi-ar mai folosi acum să ştiu acest nume?

În etapa următoare am renunţat la divertismentul televizat. Am decis să nu-i mai las pe alţii să decidă cu ce să mă entărteimănteze. Chiar dacă făceau acest lucru cu mult lov. Am descoperit că rîsul în faţa ecranului la vorbele celor din spatele ecranului este ca un trandafir de plastic parfumat sau ca un parchet laminat cu imitaţie de stejar. Momentul comic televizat pregătit cu trudă în laborator nu dăunează în mod direct sănătăţii, dar, în măsura în care atrofiază organul de simţ al realităţii, este la fel de nociv ca e-urile. Deci, de dragul unei gîndiri ecologice, am spus nu. Adică of.

Într-o ultimă etapă am renunţat la ştiri. Şi dacă nu ştiu că a avut loc un cutremur pe care nu l-am simţit, ce se întîmplă? Dacă nu stiu cîţi au fost omorîţi, condamnaţi, anchetaţi, violaţi care sunt prejudiciile? Dacă nu ştiu care este primarul din Arad sau din Craiova, dacă nu aflu prima ce a spus cine a spus cînd a spus cui a spus care sunt consecinţele nefaste? Oricum lucrurile considerate importante de către cei mulţi le voi afla fără efort şi fără să-mi doresc, în scurt timp, pentru că majoritatea va vorbi despre ele.

În sprijinul demersului de a mă lăsa de televiziune au venit cîteva situaţii favorabile care mi-au arătat diferenţa semnificativă între prezentarea televizată a evenimentului şi realitatea acestuia. Uneori nevinovată, alteori - cel mai adesea - manipulatorie.

Cu toate acestea, în unele nopţi aleg să fiu spectator al emisiunilor lui DD. Pentru că moderatorul, invitaţii, expeditorii sms-urilor sau teleintervenienţii sunt cît se poate de reali. Aparţin României reale, o Românie de care mă feresc din ce în ce mai mult atunci cînd ies pe stradă. O Românie reală pe care aş prefera să o văd doar la televizor, ca divertisment.     

11.05.11

Probabil că zile ca cea de astăzi ne-ar putea face să fim mai buni, mai prietenoşi. Ne-ar putea determina să construim o altă lume posibilă, mai bună, mai prietenoasă. Din păcate, renunţăm mult prea repede la un astfel de demers şi, după un scurt moment de tristeţe, ne reluăm în grabă obiceiurile neomenoase. Uităm repede astfel de momente "cutremurătoare" şi ne copleşeşte o tsunamica dorinţă de bunăstare ...

Şi dacă sunt unii mai pragmatici care îmi recomandă un rucsac cu lucruri pe care să le am la dispoziţie în situații de urgență, mi-aş recomanda şi eu o listă cu lucruri pe care ar fi de dorit să le fac acum, căci mâine poate fi prea târziu ...

Ion

Astăzi am povestit îndelung cu un prieten din adolescenţă care spune despre el că este "cel mai blând executor fiscal din România, cel mai plin de amenitate şi fadoare". Mi-a plăcut modul autoironic în care se descrie şi i-am promis că o să postez pe blog acest lucru. Oricum dragul şi tristul meu prieten nu ştie ce înseamnă blog, nu navighează pe internet şi nu face parte din nicio retea de socializare. Este doar un nostalgic după cartea copilăriei lui, "Emil sau despre educatie" (J.J. Rousseau), carte pe care el a "furat-o" de la o bibliotecă publică, iar eu am "furat-o" de la el (sic!).

Revenire

Când am înfiinţat acest blog eram preocupată de spectacolul politic şi mediatic. M-am cam plictisit de acest spectacol. După frământări de câteva luni, interval în care am avut doar câteva postări, am decis. Acest blog va fi unul despre trăirile mele estetice sau nu va fi deloc. Va fi un jurnal despre cotidianul care mă încântă vs. cotidianul care mă dezgustă.

Era o vreme când aveam timp să scriu zilnic. Poate aveam timp să scriu pentru că singurul drog pe care îl consumam era nicotina. Nu eram telecomandată. Din motive tehnice dar şi pragmatice, televizorul meu alb-negru nici nu avea telecomandă. Cred că am uitat să scriu. Nefolosite, sutele de cuvinte pe care le achiziţionasem prin lungi lecturi, le-am uitat. Mă străduiesc să găsesc adjectivele, sinonimele. Mă surprind adesea vorbind stâlcit, vulgar ...

În adolescenţă, pentru gândurile, emoţiile şi faptele mele păstram un jurnal. Nu am considerat că acest jurnal ar fi ceva intim. Nutream speranţa că mai târziu, peste ani, voi publica un roman în care să cuprind aventurile mele. Nu am reuşit să public acest roman căci am rătăcit pe undeva jurnalul. Şi multe din amintirile mele au fost afectate de procesul firesc al uitării, iar efortul de reactualizare este inutil. Pentru a proteja de uitare amintirile mele, fie ele gânduri, fapte sau emoţii le voi păstra pe acest blog. Cu speranţa că nu se va găsi un terorist cibernetic care să fie incomodat de ele şi să le distrugă.

Azi mi-am luat ceai antifumat şi cremă antirid

Cred că o astfel de scrumiera ar putea înlocui şi ceaiul şi crema. Că doar ridurile sunt unul dintre efectele secundare ale fumatului, dacă nu or fi cumva din cauza vârstei :)

Un nou început ...

Profit de abilităţile mele şi îmi încep "cariera" de mediator. Primul pas a fost înscrierea la curs. Al doilea pas l-am făcut astăzi: am început "şcoala de mediator" :)
Nu sunt foarte mulţumită de modul în care sunt trainerită, dar pentru a obţine autorizarea sunt necesare şi sacrificii, în numele Toleranţei.

As putea fi nefumatoare si cand nu dorm?

Ce voi face în 2010 ?

Se apropie un nou sfârşit de an şi e o bună ocazie pentru bilanţ. Cu toate acestea, nu vreau să îmi amintesc ce am făcut sau nu în 2009. Făcutele sau nefăcutele au intrat deja în istorie ...

Ce mă încântă mai mult este faptul că se apropie un nou început de an şi e o bună ocazie pentru a-mi schiţa planurile anuale. Ce voi face în 2010?

1. Voi dormi mai mult
2. Voi citi mai mult
3. Voi scrie mai mult
4. Voi iubi mai mult
5. Voi colinda mai mult
6. Voi asculta mai mult
7. Voi privi mai mult
8. Voi dărui mai mult
9. Voi bea mai mult
10. Voi fi ...