Caligrafie între literele de mînă şi literele de tipar

Cu ocazia ultimului curs, am constatat că nu am mai scris cu mîna de cîţiva ani. Sau dacă am scris, acest lucru l-am făcut în grabă, mîzgălind în agendă cîteva cuvinte prescurtate sau cîteva cifre. Nu am uitat să scriu „de mînă”, nu am pierdut această abilitate, dar nu mai reuşesc să scriu frumos. Pe vremuri aveam nota 10 (zece) la caligrafie, adică scriam frumos şi citeţ. Şcolăriţă fiind, am transpirat făcînd beţişoare şi cîrlige, iar astăzi literele scrise de mîna mea  arată chinuite, ca nişte monştri, un amestec inegal de Arial şi Brush Script.

Pentru că de ani buni n-am mai exersat scrisul şi am preferat varianta comodă, modernă de a selecta fonturi frumoase dintr-o listă, am ajuns să scriu de mînă ca şi cum aş scrie de tipar. Sunt fericită totuşi că, ispitită fiind de farmecul literelor de pe compiuterul meu, n-am renunţat la diacritice. Atît mi-a mai rămas: să iubesc diacriticele. Fără ele nu aş putea face diferenţa între tata şi ţâţa mamei, de exemplu. Nu ştiu alţii cum pot, dar mie mi-ar fi greu fără ele. Şi nu doar de dragul lizibilităţii …