A fi sau a nu fi Ponta premier

Pentru a se salva pe sine de la demitere, preşedintele Băsescu l-ar putea numi pe Ponta premier. Semnificaţia gestului ar fi aceea de acceptare a faptului că "plagiatorii sunt mai votaţi", ba chiar mai rău, că trebuie să fie mai votaţi. Ar fi un gest echivalent unei abdicări de la principii, sub falsa impresie a apărării interesului naţional. Numirea lui Ponta nu i-ar garanta însă preşedintelui că Parlamentul nu va vota suspendarea, indiferent de avizul Curţii Constituţionale, pentru a-i da o ultimă şansă lui Antenescu.
 
Băsescu ar putea să-şi asume riscul demiterii şi să nu-l numească pe Ponta premier. Deoarece în lipsa impunerii unui cvorum demiterea are o probabilitate de 100%, acest gest ar fi echivalentul unei abdicări nu de la principii, ci în numele principiilor. Nenumirea lui Ponta însă nu ne-ar oferi ocazia de a ne bucura sadic de împlinirea profeţiilor legate de proasta guvernare.

Pentru că politica este o artă a compromisurilor, Băsescu ar putea să negocieze cu Ponta funcţia de premier la schimb cu titlul de doctor. Viitorul prmier să renunţe la titlul de doctor, în numele interesului naţional. Oricum un premier nu are nevoie de un doctorat pentru a-şi exercita atribuţiile. 

Nu-mi pare rău că prin comportamentul meu de non-votant am contribuit la creşterea numărului de parlamentari usl-işti şi am făcut mai dificilă decizia preşedintelui. Nu l-am ajutat pe Băsescu în luarea deciziei pentru că el nu mai este preşedinele pe care în urmă cu ceva vreme l-am votat, pentru că a obosit şi a devenit din ce în ce mai şantajabil.

14 decembrie: "President Barroso looks forward to working with Prime Minister Victor Ponta and President Basescu, during the coming challenging years, to promote the necessary reforms in Romania's and Europe's interest." 

Decizia va fi (a fost) luată cu sprijinul Uniunii Europene :))

Semnificaţiile zilei de 9 decembrie

9 decembrie 2012 - Românii, în minoritatea lor, au votat parlamentarii. Rezultatul: o "supermajoritate" USL (PSD plus PNL plus PC plus UNPR)

9 decembrie 1967 - s-a născut Dan Diaconescu
9 decembrie 1967 - Nicolae Ceauşescu a fost ales în "funcţia supremă" de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.
9 decembrie 2012 - liberalul (!) Gigi Becali a fost ales parlamentar ... 

Referendum pentru exploatarea aurului de la Roşia Montană

În data de 9 decembrie are loc un referendum aşa-zis "local", în 35 de localităţi din judeţul Alba, aşa-zis "direct interesate": Abrud, Albac, Almaşu Mare, Arieşeni, Avram Iancu, Baia de Arieş, Bistra, Bucium, Ceru Băcăinţi, Ciuruleasa, Cîmpeni, Cricău, Galda de Jos, Gârda de Sus, Horea, Ighiu, Întregalde, Livezile, Lupşa, Meteş, Mogoş, Ocoliş, Poiana Vadului, Ponor, Poşaga, Râmetea, Râmeţ, Roşia Montană, Sălciua, Scărişoara, Sohodol, Stremţ, Vadu Moţilor, Vidra şi Zlatna. 

Conform Hotărârii Consiliului judeţean Alba nr.183 din 16 noiembrie 2012, "obiectul referendumului îl reprezintă consultarea cetăţenilor cu drept de vot şi cu domiciliul în unităţile administrativ-teritoriale menţionate la art.1 cu privire la repornirea mineritului în Munţii Apuseni". Dar întrebarea de pe buletinul de vot a fost extinsă, cetăţenii fiind îndemnaţi să răspundă cu da sau nu la următoarea întrebare „Sunteţi de acord cu repornirea mineritului în Munţii Apuseni şi a exploatării de la Roşia Montană?"

Nu pot a nu mă întreba care au fost criterile de stabilire a intersului direct al votanţilor. Pe lista participanţilor la referendum sunt şi locuitori ai câtorva localităţi îndepărtate de Roşia Montană, dar interesul direct local se extinde doar până la Gâlda de Jos sau până la Ceru Băcăinţi. Dar de ce nu votează şi locuitorii din Alba Iulia? Sau cei din judeţele învecinate? Sau chiar cei din Bucureşti? Simplu, ar răspunde cei care doresc cu orice preţ exploatarea aurului (şi argintului) de la Roşia Montană: nu au solicitat organizarea unui referendum cu privire la această chestiune.

Despre referendumul aurului nu a fost o dezbatere publică televizată sau radiodifuzată. Doar reclame obsedante ale uneia dintre părţi cu figuranţi plătiţi să-şi exprime dorinţa de muncă ca exploatatori de resurse minerale.

Mă încăpăţânez să cred că acest referendum este unul inutil, pentru care s-au rispit doar 300.000 lei şi timpul alegătorilor. Că rezultatul referendumului nu poate ţine loc de aviz de mediu. Că exploatarea aurului de la Roşia Montană este o chestiune publică, de interes naţional, care mă implică şi pe mine. Şi Io cred că această exploatare, dorită sau nu, nu se poate face oricum şi cu orice preţ.

UPDATE: Referendumul a fost invalidat, nefiind atins cvorumul.

Eu iarna asta nu votez!

Mă oboseşte să aud doar despre candidaţi corupţi. Îmi pare că niciunul dintre candidaţi nu se prezintă pe sine, cu bunele sale moravuri, ci preferă să povestească despre relele adversarului. Iar eu m-am săturat să votez contra cuiva sau să aleg răul minor. Dacă nu am cu cine vota, prefer să nu-mi irosesc votul.

Minciuna ca mijloc de adaptare

Trăim într-o lume contrafăcută. Diplome „fake” la universităţi de prestigiu decorează CV-urile aleşilor noştri, ale şefilor, colegilor şi vecinilor noştri. CV-uri fake, ornamentate cu diplome trendi intră în competiţie cu CV-uri modest de cinstite. Mincinosul ştie că doar o miză mare ar putea determina pe un jurnalist iscoditor să verifice autenticitatea unei diplome, apelînd direct la sursă. Mincinosul ştie că, de obicei, cu cît o persoană beneficiază de un status mai înalt şi de o putere financiară mai mare, este mai credibil în ceea ce spune privitor la pregătirea sa academică. Şi la urma urmei, poate fi credibil, atît timp cît ar putea să-şi plătească taxa de participare fără frecvenţă şi în final să-şi cumpere la un preţ derizoriu o diplomă. De ce să mintă că are o diplomă, cînd îl costă atît de puţin să-şi cumpere una? Mai ales că cei care au cunoştinţe şi abilităţi de a scrie o lucrare de licenţă sau o teză de doctorat sunt prea săraci financiar ca să nu accepte să-şi vîndă gîndirea pe piaţa diplomelor noi sau second hand. Doctoratele se fac în serie, sunt cumpărate cu mii de euro, îmbogăţesc profesorii şi ridică spectaculos nivelul academic al beneficiarilor. Dar şi un doctorat cumpărat este o minciună, una mai frumos ambalată.

Trăim, învăţăm, muncim şi încercăm să rezistăm într-o lume a lucrărilor la comandă … faci comandă online pentru o lucrare de licenţă sau pentru un referat, potenţialii autori ofertează, se întîlneşte cererea cu oferta, are loc o licitaţie, cîştigă oferta cu preţul cel mai scăzut, autorul cîştigător e fericit, scrie o lucrare originală sau adaptează pe măsura beneficiarului o lucrare second hand, se tranzacţionează lucrarea în schimbul banilor, beneficiarul susţine lucrarea în faţa comisiei, ia nota, se pavoazează CV-ul …   Şi care-i problema? Păi problema e că cel care şi-a luat astfel examenul, licenţa sau doctoratul are convingerea că şi tu ai procedat identic. Că o diplomă nu valorează mai mult decît preţul care a fost plătit pentru ea. Că important este ceea ce faci, nu ceea ce ştii. Just do it! Cel care face trebuie să şi greşească, căci numai cine nu face nu greşeşte. O bună justificare pentru cel care „doar face”, iar greşelile îi acoperă astfel neştiinţa. Toleranţa socială faţă de greşeli este mare, mai ales atunci cînd nu costă viaţa. Dar din păcate, sunt încă meserii în care ignoranţa unuia costă viaţa altuia. Poate nici asta nu mai contează, atît timp cît medicul care a omorît un om are bani suficienţi pentru a da mai departe mita pe care a primit-o şi poate învăţa din propria greşeală penală, spre confortul viitorilor săi pacienţi.

Cu insatisfacţie recunosc că pînă acum cîteva luni scriam referate, lucrări de licenţă şi doctorate "la comandă". Cîştigam bine din această activitate şi trăiam confortabil, convinsă fiind că dacă nu aş fi făcut-o eu, o făceau alţii. Am renunţat, speriată de gîndul că unul dintre beneficiarii lucrărilor mele ar putea ajunge premier sau ministru al educaţiei sau medicul meu de familie. Un scenariu trist, nu-i aşa?

Procurorul plagiator

Am citit procesul-verbal întocmit de către cei patru membri ai comisiei care a evaluat proiectele prezentate de magistraţii înscrişi la concursul pentru ocuparea posturilor de procuror general şi de şef al DNA. Recunosc că a fost surprinzător să constat că, în realizarea proiectelor manageriale, 60 la sută dintre procurori au copiat blocuri de text din lucrări ale colegilor magistraţi. "Lupul şef la stînă", spunea străbunicul meu.

Procurorii plagiatori înscrişi la concurs care şi-au însuşit pasaje din lucrările altora au arătat că sunt "hoţi de proprietate intelectuală". Dar ei ştiu că, spre deosebire de furtul bunurilor care este sancţionat penal, furtul intelectual nu este o infracţiune. Furtul intelectual este doar o faptă blamabilă şi foarte rar sancţionată în România prin excluderea din mediul academic sau prin retragerea unor titluri sau drepturi obţinute fraudulos.

Ar trebui să-mi fie ruşine?

Impactul proiectelor finanţate din fonduri europene

Măsoară cineva impactul proiectelor finanţate din fonduri structurale? Ca beneficiar (membru al grupului ţintă) al unui proiect finanţat în cadrul POS DRU spun că nu. Ca şi consultant în implementarea unui proiect finanţat în cadrul POS CCE spun că nu. Este înspaimîntător cum se risipesc banii în proiecte inutile, al căror unic scop este plata salariilor sau achiziţii publice contrafăcute. Deşi îndeplinirea indicatorilor este fundamentală pentru rambursarea cheltuielilor, vigilenţa funcţionarilor publici implicaţi în monitorizarea proiectelor este rudimentară.

Deşi ar fi atît de uşor să se identifice erorile, neconformităţile, hoţiile, îmi permit naivitatea de a nu înţelege raţiunea pentru care finanţatorul se face a nu le observa. Să fie incompetenţă, indiferenţă, superficialitate? Oricare ar fi motivul, îmi pare că nimeni nu e interesat să verifice corectitudinea, autenticitatea cifrelor, procentelor, măsurătorilor. Despre calitate nici nu se mai discută. Au fost 80 de participanţi la eveniment? Da. Au fost prezenţi trainer-ii 300 de ore? Da. Au fost promovaţi toţi participanţii? Da. S-a copiat la examen. Bineînteles că nu! Au participat trei firme la procesul de achiziţie publică? Da. S-a respectat procedura? Da. A cîştigat cine trebuie? Bineînţeles că da! 

În una din zilele săptămînii trecute m-am intersectat cu participanţii la un miting legat de suspendarea plăţilor  POS DRU. Poate că unii dintre ei sunt cinstiţi ... Pentru aceştia postarea mea este nepoliticoasă, jignitoare, nedreaptă.   

Las' că merge şi aşa!

Mă irită această "toleranţă" faţă de treaba prost făcută de către omul nepotrivit. Ceea ce mă irită însă mai mult este atitudinea dispreţuitoare şi intolerantă faţă de cel care-şi asumă riscul de a răspunde că "aşa nu (mai) merge".

Unii spun "las' că merge", acceptînd cu o resemnare mioritică că ceea ce merge rău de ceva vreme nu trebuie să iasă din rutină, trebuie să meargă aşa pe vecie. Alţii spun "las' că merge" deoarece e mai comod aşa, pentru că dacă un lucru merge oricum, indiferent cum, este lipsit de sens să investeşti efort în a-l face să meargă mai bine. Mulţi spun "las' că merge" clamînd cu superficialitate eficienţa, importanţa ca ceva să meargă mai repede, cu resurse minimale de timp, de efort mental şi de transpiraţie. Nu contează rezultatul, important este că ai făcut, că ai încercat. Este blamabil să-l corectezi pe cel care a făcut. Important este să apreciezi efortul depus pentru a face ceva. Just do it! Doar fă, indiferent cum!

Şi ce dacă peretele noii case în care te-ai mutat este înclinat cu 5 cm, că jurnalistul face o greşeală gramaticală pe frază, că medicul uită un instrument de tăiere în abdomenul pacientului, că şoferul nu semnalizează cînd virează la stînga, că poliţistul aflat în intersecţie nu-l vede pe cel care trece pe roşu, că promoţia nu este o reală reducere cu 50 la sută, că lucrarea de licenţă a feciorului tău este cumpărată, că o persoană publică este acuzată de furt intelectual ... Şi ce dacă ... "las' că merge şi aşa" ...

Altfel spus, tot în stilul nostru balcanic: "Şi care-i problema?"

Caligrafie între literele de mînă şi literele de tipar

Cu ocazia ultimului curs, am constatat că nu am mai scris cu mîna de cîţiva ani. Sau dacă am scris, acest lucru l-am făcut în grabă, mîzgălind în agendă cîteva cuvinte prescurtate sau cîteva cifre. Nu am uitat să scriu „de mînă”, nu am pierdut această abilitate, dar nu mai reuşesc să scriu frumos. Pe vremuri aveam nota 10 (zece) la caligrafie, adică scriam frumos şi citeţ. Şcolăriţă fiind, am transpirat făcînd beţişoare şi cîrlige, iar astăzi literele scrise de mîna mea  arată chinuite, ca nişte monştri, un amestec inegal de Arial şi Brush Script.

Pentru că de ani buni n-am mai exersat scrisul şi am preferat varianta comodă, modernă de a selecta fonturi frumoase dintr-o listă, am ajuns să scriu de mînă ca şi cum aş scrie de tipar. Sunt fericită totuşi că, ispitită fiind de farmecul literelor de pe compiuterul meu, n-am renunţat la diacritice. Atît mi-a mai rămas: să iubesc diacriticele. Fără ele nu aş putea face diferenţa între tata şi ţâţa mamei, de exemplu. Nu ştiu alţii cum pot, dar mie mi-ar fi greu fără ele. Şi nu doar de dragul lizibilităţii …

 

Lincuri pentru bani

Bani, bani, bani ... Nu înţeleg de ce, în mod automat îmi apare lincul spre o platformă de tranzacţionare online (zîmbesc trist).

Mic tratat despre inadaptabilitate pentru începători I

Acest tratat despre inadaptabilitate se adresează celor cinstiţi care au eşuat şi nu înţeleg de ce. Celor care cred în modele demodate şi care insistă să creadă într-o lume ghidată de valori non-financiare, intangibile. Celor care cred în poveşti cu zîne şi cu feţi frumoşi care în finalul poveştii înving balaurul cu zece sau şapte capete. Celor care cred că adevărul este prioritar în faţa minciunii. Celor care cred că realitatea nu se întîmplă la televizor, ci se face la televizor. Celor care cred că ploaia este frumoasă. În general, celor care cred.

Scopul este unul hedonic, de a-i face pe inadaptabilii de astăzi să se simtă mai bine acceptîndu-şi inadaptabilitatea. Eu am ales libertatea de a fi inadaptabilă, aşa cum am ales libertatea de a nu munci sau libertatea de a scrie cu î din i. Şi pentru că în drumul meu spre "succes" pe calea anevoioasă a libertăţii şi intoleranţei m-am rătăcit adesea, am considerat util a lăsa marcaje pentru cei care vin în urmă. Îmi place să numesc acest demers curajul de a fi inadaptabil, ceea ce nu e altceva decît curajul de a fi tu însuţi într-o lume care a uitat să fie. Just be (you)!

Inteligenţa ca adaptabilitate

Inteligenţa, fie ea logico-matematică, socială sau practică este definită ţinînd cont de gradul de adaptabilitate la mediu/context, de capacitatea de a răspunde adecvat stimulilor. În lumea animală „neinteligentă” adaptabilitatea înseamnă supravieţuire, căci cine nu se adaptează este sortit morţii premature. În lumea umană, neadaptarea este una dintre cauzele eşecului. A nu face cum face toată lumea îl face pe cel care nu se conformează să devină luzăr, sărac, ineficient.

Dar dacă, pentru a te adapta, trebuie să fii mai prost decît eşti, care este soluţia cîştigătoare? Ce faci dacă iteligenţa, dincolo de o simplă definiţie, este apreciată de ceilalţi ca măsură a adaptabilităţii la prostie sau cel puţin a toleranţei la prostie? În lumea condusă de proşti aceştia devin modele de succes, sunt invidiaţi, au bani, maşini, amante, au poziţii sigure pe înalte trepte ale ierarhiei sociale, prostia devine o virtute, iar adaptabilitatea este definită ca inteligenţa de a fi prost. Mai bine prost şi bogat, decît deştept şi sărac. Nu contează ce ştii, nu contează ce gîndeşti ci ceea ce faci sau, mai rău, ceea ce spui că faci, că ai făcut sau că vei face. Pentru a „ajunge ceva în viaţă” este vital să devii prost. Just do (it)! Şi dacă nu poţi să devii prost, măcar să te porţi cameleonic, să mimezi prostia celor care sunt mai aproape de tine. Spune-mi pe cine respecţi şi îţi voi spune cît de inteligent ai devenit.

Prostul inteligent

În autobuz sau tramvai am ocazia să aud zilnic vorbindu-se despre prostia aleşilor, alegătorilor, colegilor, rudelor, femeilor, poliţiştilor. Vorbindu-se prost despre prostie. Primesc zilnic în generoasa mea cutie poştală electronică bancuri, imagini, filme şi citate care subliniază comic prostia, dar expeditorii mei sunt majoritatea asemenea personajelor din aceste mesaje. „Rîde ciob de oală spartă”, spunea străbunicul meu. Prostul rîzînd de prost(ie), fără autoironie, ci complexat de superioritate. Disonant, oarecum asemănător cu cel care înjură, jigneşte, bîrfeşte, vede o biserică, îşi face cruce amplu cu mîna sau mai discret cu limba, trece de biserică şi o ia de la capăt cu înjurăturile, pînă la următoarea biserică.