Cum am devenit fotograf

Este o provocare să scriu despre mine ca fotograf. Este întâia dată când fac asta. Dar unei provocări se cade să îi răspunzi. Iar Sorin Piciu m-a provocat să fac acest  demers.  

 Nu stiu când am început să fotografiez. Modul în care percep eu realitatea este unul fotografic. De când mă ştiu privesc astfel lumea. Îmi mut privirea de la un cadru la altul şi mă bucur copilăreşte de fiecare imagine pe care privirea mea avidă de frumos o captează. Am ajuns să folosesc un aparat din dorinţa de a opri timpul, pentru a putea să arăt şi celorlalţi ceea ce am văzut eu undeva, cândva. Cred că e puţin egoism în această dorinţă a mea de a păstra cumva o secundă de viaţă, dar şi altruism – în egală măsură – pentru a o dărui celor care nu au avut privilegiul de a o trăi atunci şi acolo. 

 În studenţie, am fotografiat cu un Zenit. Fotografiile şi filmele nedevelopate făcute în acea perioadă s-au pierdut prin sertare. Am stricat repede aparatul şi o lungă perioadă m-am mărginit doar a privi fotografic. O clipire şi gata declanşarea!  Am adunat astfel în memorie mii de fotografii. Am încercat să pictez aceste amintiri şi nu am reuşit vreodată. Ca urmare, în anul 2011 am decis să folosesc o unealtă foto digitală. Doi ani mai târziu, în iarna lui 2013, am constatat că lumea nu încape pe un senzor atât de mic şi am început a mă folosi de DSRL-ul soţului meu.  

 Îmi place să fotografiez oraşul, cu oamenii şi poveştile lor. Îmi doresc să transmit emoţia pe care am trăit-o eu atunci când am apăsat pe declanşator. Şi am convingerea că modul cel mai potrivit pentru a transmite acea emoţie este o imagine în alb negru. 

 O parte din fotografiile mele sunt postate pe facebook ... şi le poţi vizualiza aici .

 Iată un autoportret dintr-o zi însorită de septembrie, făcut anul acesta de la fereastra locuinţei mele:

Dor

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

Revenire

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom. 

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte. 

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....

Mereu vineri

Viiiiiiiiiiiiiiiineri! Uraaaaaaaaaaaa! E vineri! Majoritatea prietenilor mei se bucură vinerea că vine libertatea sfîrşitului de săptămînă. Există chiar şi o urare: "Happy Friday!". Adică să ai o "Vinere fericită". Pentru că după cinci zile petrecute la serviciu urmează două zile de basm în care te scoli la ce oră vrei, faci ce vrei sau stai cît vrei. Două zile în care ţi se pare că ai timp pentru toate lucrurile şi iubirile pentru care n-ai avut timp în perioada dintre luni şi vineri. Două zile în care îţi propui să ai timp să te plimbi, să citeşti, să găteşti, să te joci cu juniorii, să te întîlneşti cu prietenii, să te ocupi cu altceva, să faci ce îţi place.

 

Satisfacţia este însă scurtă, căci duminică începi deja să devii angoasat de lunea ce va să vină. 

Astăzi m-am surprins fericită pentru că-mi pot permite să trăiesc fiecare zi a săptămînii ca şi cum ar fi vineri. M-am surprins fericită că duminică seara nu trăiesc angoasa sfîrşitului de "sfîrşit de săptămînă", că nu trebuie să-mi pregătesc hainele de serviciu pentru luni dimineaţă ...

Doresc tuturor prietenilor mei să dobîndească cît mai curînd această fericire. Poate astfel voi reuşi să mă întîlnesc mai des cu ei. 

Comuniştii de astăzi

Oamenii care au construit şi care au susţinut comunismul nu au dispărut.

Desigur că nu mă refer la părinţii, bunicii şi străbunicii noştri. Mă refer la cei tineri, fie ei corporatişti, funcţionari publici sau mici întreprinzători. Mai exact, la cei care în numele unui scop mai mult sau mai puţin personal, mai mult sau mai puţin generos sunt dispuşi să accepte sau să apeleze la orice mijloace pentru a-l atinge. Mă refer în primul rînd la cei care pot să-şi toarne prietenii şefului pentru o rapidă ascensiune financiară, la cei care tac atunci cînd drepturile lor sau ale altora sunt încălcate cu bună ştiinţă, la cei care se supun şi respectă fără crîcnire poruncile despotului, le cei cărora, de teama concedierii sau a oprobriului, le este frică să spună ceea ce simt, văd sau gîndesc, la cei care mint cînd ştiu că adevărul le poate aduce dezavantaje, le cei care se cred mai egali în faţa legii, la cei care spun că dacă nu eşti cu ei eşti împotriva lor  ... . Apoi, dar nu în ultimul rînd, mă refer la cei care îi susţin, îi aprobă, îi indrăgesc, îi recompensează sau îi promovează pe cei dintîi. 

Cu oameni asemenea lor s-a construit comunismul.  Cu iesmeni şi cu fricoşi, precum şi cu tirani care îi iubesc doar pentru că au nevoie de slugi, putere şi bani.

Şi, din păcate, nu sunt puţini!

Mi-e POHUI.

Eurovisionul sau Eurovisiunea

Dacă forma articulată pentru viziune/televiziune este viziunea/televiziunea, nu ar fi mai corect să spunem "euroviziunea"? Euroviziune nu este oare un substantiv feminin? Adică o euroviziune, euroviziunea, euroviziunii ...

Ştiu, este vorba despre un concurs (contest), substantiv masculin, şi unii ar spune că acordul se face cu acesta - adică Eurovisionul.  Dar nu mi se pare corect. Dacă am traduce "contest" cu sinonimul "competiţie", am fi obligaţi să facem acordul cu un substantiv feminin şi tot "euroviziunea" ar ieşi.

În plus, cum sună "Concursul Eurovisionului"? :)

Cred că cea mai fericită şi recomandabilă formulare ar fi "Concursul Eurovision" sau "Concursul Eurovisiunii".

Citesc cîteva articole despre Concursul Eurovision şi mă întreb indignată şi ruşinată de ce francezii pot să spună "concours de l'Eurovision" sau "la finale de l'Eurovision 2013", folosind acordul pentru genul feminin, şi NU "concours du Eurovision" sau "la finale du Eurovision 2013"?

                                                                                 sursa aici

                                                                                   sursa aici

Deprisneac ... mi-e pohui!

O asociere ciudată între o trupă de cîntăreţi moldoveni şi o solistă româncă: Carla's Dreams feat. Inna. 

O piesă care în scurt timp a devenit hit: P.O.H.U.I.

Mii de fani care fredonează:  "Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum"

Şi o sumedenie de cuvinte greu de înţeles:

• deprisneac, depresniac - depresie, депресныак 
• pohui, ţi-e pohui - exprimarea stării de lehamite în limba rusă, "mi se rupe", "mă doare-n xxxx", похуи 
• P.O.H.U.I. - abrevierea anti-cenzură "Patologia Obstructiv-Huliganică Uniform Iradiată" 
• galeac - a fi fără bani 

Pentru cei care n-au înţeles despre ce e vorba, iată videoclipul:

CNA, TelVerde şi dezotevizarea

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a lansat în data de 13.03.2013 numărul de TelVerde 0.800.888.555, la care „să sune atât copii lăsaţi singuri în faţa televizorului, cât şi adulţii care vor să ia atitudine faţă de conţinutul programelor audiovizuale prin susţinerea petiţiei online”.

Buna iniţiativa, dar mă îndoiesc de eficienţa ei. Unde-s bani nu-i tocmeală, nici măcar în ceea ce priveşte conţinutul.   

Poate ar fi mai bine să închidem toţi televizoarele pentru o lună sau două şi acest protest i-ar afecta mai mult pe decidenţii din televiziuni ... şi, poate, şi-ar revizui politica editorială dezotevizîndu-se.

Îmi pun întrebarea de ce Programul "Bona" al CNA vizează doar protecţia copilului în domeniul audiovizualului? Noi ceilalţi, non-copiii, nu suntem afectaţi? Daca ne cunoaştem drepturile şi libertăţile şi unii dintre noi chiar facem diferenţa între bine şi rău în audiovizual nu înseamnă că nu trebuie să fim protejaţi de înşelătoria telemediatică.

Cînd eram copil

Cînd eram copil certam oamenii mari care rupeau florile. „Folile ping” le spuneam şi le arătam cum lăcrimează tulpina ruptă.

Cînd eram copil mă jucam cu focul. Pînă cînd, într-o zi, am ars buzele păpuşii mele preferate.

Cînd eram copil îmi plăcea să alerg desculţă, prin ţărîna din ocol. Acum păşesc cu prudenţă în nisip, atentă la eventualele cioburi, cuie sau ţigări nestinse.

Cînd eram copil îmi plăcea ploaia mai mult decît soarele. Am învaţat greu ce este şi la ce foloseşte umbrela, căci m-am încăpăţînat să nu accept a mă apăra de ceea ce iubesc.

Cînd eram copil îmi plăceau şoriceii. Îmi plăcea să-i plimb în buzunarele treningului. Pe unul l-au ucis colegii de clasă şi l-am îngropat în curtea şcolii. I-am pus o cruce din scobitori. Pe altul l-a înecat mama, din greşeală, cînd a spălat pantalonii şi nu a verificat ce era prin buzunare.

Cînd eram copil îmi plăceau broaştele, fie ele rîioase sau nu. Îmi plac şi acum dar, cînd am găsit o broscuţă în pat m-am speriat şi nu am adormit pînă ce nu am gonit-o din camera cabanei.

Cînd eram copil îi oboseam pe ceilalţi cu întrebările. Acum îi agasez cu răspunsurile.

Cînd eram copil iubeam păpuşile. Mai tîrziu am făcut păpuşi pentru prieteni. Acum păpuşile zac într-un cufăr al mamei şi nu mai au loc în viaţa mea.

Cînd eram copil abia aşteptam să mă trimită mama la bunici. Acum le aprind lumînări, din cînd în cînd, din ce în ce mai rar.

Cînd eram copil mă jucam. Pur şi simplu. Acum citesc despre teoria matematică a jocurilor.

Cînd eram copil mi se spunea adesea că o să cresc mare. Am crescut mare şi mi se spune uneori că e minunat să rămîi copil. Sau dacă n-ai rămas, să redevii copil.

Mesaj pentru prietenii mei virtuali

Nu-ţi mai cumpăra obiecte! Rezistă tentaţiei consumeriste şi nu mai plăti pentru obiecte care nu îţi sunt de folos! Nu mai aduna obiecte în jurul tău! Pe termen lung ele, obiectele, îţi vor aglomera spaţiul vital, îţi vor umple dulapurile şi vor crea uneori dependenţă, iar alteori plictiseală.

Nu mai arunca banii pe obiecte inutile, copleşit fiind de impresia că acestea îţi vor impresiona prietenii sau, mai rău, duşmanii. Mai bine cumpără-ţi experienţe, momente plăcute alături de cei dragi. Du-te la munte, schiază, patinează, escaladează. Du-te la mare, înoată, construieşte castele din nisip, pescuieşte, admiră răsăritul şi apusul. Vizitează locuri noi, plimbă-te, admiră, oferă-ţi momente de încîntare vizuală. Vizitează muzee, expoziţii şi nu supermarket-uri. Fă turism sportiv sau cultural şi nu shopping. Investeşte în dezvoltarea ta fizică, psihică, socială şi spirituală. Bucură-te de abilităţile si creativitatea ta, participînd la cursuri de modelaj, de pictură sau de dans.

Banii sunt un mijloc. Au spus-o mulţi alţii, înaintea mea. Ceea ce spun eu acum este că banii pot mijloci fericirea de a fi, de a trăi şi nu bucuria de a poseda. În loc să te plictiseşti de obiecte, cumpără-ţi experienţe nemuritoare. În loc să te lauzi cu ultimul televizor sau telefon achiziţionat, împărtăşeşte-ţi fericirea trăită în ultima excursie.

Fii consumator de fericire! 

Andrei Pleşu despre Crin Antonescu

Cred că o imagine mai bună nu pot a o face :)

"Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, cînd fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, cînd scuturat de inexplicabile accese de  veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulînd ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surîsuri benevolente, momente de absenţă, şi încruntături vitejeşti. E drăgălaş cu Gigi Becali şi crunt cu Chiliman, sau cu Tăriceanu. E (a fost) necruţător cu Mona Muscă, dar e plin de tandre nuanţe cînd e vorba de Dan Voiculescu. Ca să nu mai spunem că, dacă e vorba de obsesii, e campion. Aproape că nu are decît obsesii! Nu idei, nu proiecte articulate, nu viziune coerentă şi consistentă, ci obsesii. De fapt o obsesie, una singură: Cotroceni. În plus, presimt ceva misterios în alcătuirea sa politică. Căci altfel cum l-ar socoti mai toţi liberalii drept un adevărat ”far”, un conducător indispensabil, o adevărată ”pleaşcă” în descendenţa, atît de exigentă, a Brătienilor?"

Articolul integral în Adevărul